găsești nici una.

Am făcut cum mi s-a spus – căutând să nu tremur la gândul că

strângeam între degete o avere mai mare decât tot ce deținea întreaga mea familie – și am examinat-o la lumina lămpii, care acum scălda aerul într-o nuanță de un roșu intens.

— E minunată.

El a dat din cap, încântat, în timp ce-i dădeam piatra înapoi.

— Avem și multe medalioane, făcute după desenul celor mai buni artiști ai noștri. Uite unul creat, cu mulți ani în urmă, de însuși Leonardo al nostru. E o piesă rară, au fost turnate puține exemplare. A așezat rubinul la locul lui, fără nici un fel de precauții, după care, cu un aer mult mai plin de respect, a întins mâna spre un medalion de aur. O umbră de melancolie i s-a așternut pe chip.

Am luat medalionul și am citit inscripția de pe el: doliu public. Și uite-l pe Giuliano, ridicându-și zadarnic mâinile ca să se apere de tăișul armelor mânuite de ucigașii lui. În timp ce-i apreciam frumusețea, m-am cutremurat în sinea mea aducându-mi aminte de povestea Zalummei despre cadavrul lui Messer Iacopo. Optzeci de oameni în cinci zile, zisese tata. Era cu putință

ca omul acesta să fi fost capabil de asemenea crime?

— Te rog să îl iei, ți-l dăruiesc, a spus el.

— Am unul la fel, am răspuns eu – și pe loc m-am simțit rușinată că

venisem cu un răspuns negândit la o ofertă incredibil de generoasă. Mi l-a dat mama.

Îmi studiase reacția cu mare atenție; la cuvintele mele, privirea i se ascuțise și mai mult, după care se îmblânzise încet, încet.

— Sigur, a zis el. Uitasem că le-am oferit prietenilor câteva dintre ele.

132

Mi-a dat în schimb un medalion, cu un portret al bunicului său Cosimo și cu blazonul familiei Medici. Era făcut de un alt artist, foarte priceput, dar căruia îi lipsea delicatețea mâinilor lui Leonardo. Chiar și așa, mă simțeam pur și simplu uluită și copleșită de generozitatea lui Il Magnifico.

Pe urmă, deși s-ar fi zis că l-a ajuns oboseala, a insistat să-mi arate o altă colecție, una de camee de calcedoniu – în culori care mergeau de la albul cel mai străveziu până la cenușiul cel mai întunecat – și o alta, cu pietre de carneol care sclipeau în ape roșii și portocalii. Cele mai multe erau măiastru incrustate în piatră, iar unele aveau intarsii în aur executate de celebrul Ghiberti.

Erau expuse și tot felul de pocale – tăiate în piatră scumpă, împodobite cu geme și suflate cu argint și aur. Numai că de-acum Lorenzo era aproape la capătul puterilor, drept care nu mi-a mai atras atenția asupra nici unei piese. În schimb, m-a condus spre un piedestal pe care se afla o farfurie de mare finețe – puțin mai mare decât cea pe care o foloseam eu la cină.

— Farfuria e tot din calcedoniu, deși cupa în sine e roșcat-maronie, mi-a explicat el într-o șoaptă răgușită. Deasupra, pe fundalul întunecat, se vedea o camee albă ca laptele în care erau incrustate câteva siluete din timpuri străvechi.

— E o raritate și cea mai mare dintre comorile mele. Uite-l pe Osiris ținând cornul abundenței și cea care e așezată acolo e Isis, soția lui. Fiul lor, Horus, ară Pământul. S-a oprit și în voce i s-a strecurat mândria: Cupa a fost folosită de regii și reginele din Egipt în timpul ritualurilor. Însăși Cleopatra a băut din ea. După ce Octavian a înfrânt-o, cupa s-a rătăcit o vreme, după care a apărut iar, la Constantinopole. De-acolo, a ajuns la curtea din Neapole a regelui Alfonso. În cele din urmă, a luat drumul Romei și așa am achiziționat-o eu. Mi-a citit în ochi dorința înăbușită cu stângăcie și a zâmbit: Te rog. Poți să pui mâna pe ea.

Așa am și făcut și am rămas uimită de perfecțiunea ei, care sfida trecerea timpului. Era atât de veche, dar, înainte să ascult vorbele lui Lorenzo, am presupus că văd tot o creație florentină. Marginile erau reci și de o netezime fără cusur. Am surâs și mi-am întors privirea spre Ser Lorenzo; atunci mi-am dat seama că el pe mine mă studia, cu mare bucurie și duioșie; nu se uita la cupă.

Extazul meu a fost curmat de zgomotul unor pași. M-am răsucit și l-am văzut pe Giovanni Pico. Avea în mână un pocal plin cu o licoare de culoare închisă. A fost la fel de surprins să mă vadă pe cât am fost și eu să-l văd pe el.

133

Prinsă pe picior greșit, am dat înapoi. El a zâmbit politicos; eu n-am fost în stare. — Ca să vezi, e chiar fiica lui Antonio Gherardini, a remarcat el. Mă

îndoiesc că-și amintește numele meu. Ce mai faci, draga mea?

Lorenzo s-a uitat la el cu un aer extenuat.

— Prin urmare, o cunoști pe Madonna Lisa, Giovanni.

— Sunt un apropiat al lui Antonio, a recunoscut Pico și m-a tratat cu o simplă înclinare a capului.

Nu era politicos, dar n-am ripostat. Nu-l mai văzusem pe contele Pico de la înmormântarea mamei mele. Deși mai apoi venise adesea să-l viziteze pe tata, eu refuzasem să-l primesc și rămăsesem închisă în odaia mea. În ciuda purtării curtenitoare de acum, știa cu siguranță că îl urăsc. Expresia pe care și-o luase era bine studiată, dar nu putea să-și ascundă în întregime curiozitatea față de prezența mea. Deși era la el acasă în reședința Medici, se pare că nici nu era inclus în festivitățile serii, nici nu i se împărtășise motivul lor. — A cam trecut ora la care trebuia să iei poțiunea prescrisă de medic.

Mi s-a adresat zâmbind: Gazda noastră e adesea prea ocupată să

îndeplinească dorințele celorlalți ca să mai lase vreun gând și pentru propria bună stare.

Lorenzo a schițat un început de grimasă.

— Ser Giovanni a fost unul dintre cei mai îndrăgiți oaspeți ai casei noastre, vreme de mulți ani. Nu suntem de acord în toate privințele… dar rămânem prieteni.

— Am să te convertesc eu până la urmă, a replicat Pico pe un ton binevoitor. Și totuși, în aer plutea un soi de crispare, ca și cum actuala alianță dintre ei era născută mai ales cu gândul la păstrarea conveniențelor și din dorința fiecăruia de a-l ține pe celălalt sub ochi.

— Iertare că v-am întrerupt conversația. Vă rog, Madonna Lisa, Ser Lorenzo, continuați. Am să aștept răbdător până încheiați. Dar ai grijă, dragă

Lorenzo, să nu-ți neglijezi sănătatea.

Lorenzo a remarcat mirarea care s-a citit pe fața mea când a fost pomenită poțiunea. La urma urmelor, ne lăsase singuri în curte pe Leonardo și pe mine, spunând că se duce să o ia.

— Am fost reținut… cu alte probleme, a murmurat el, în așa fel încât să-l aud numai eu.

— Ați fost cât se poate de amabil, Ser Lorenzo, am zis eu neștiind cum să plec mai repede de acolo, pentru că apropierea lui Pico îmi tăiase tot 134

curajul; amintirea morții mamei era încă atât de vie. Dar cred că v-ar prinde bine puțină odihnă. Cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să mă retrag.

Poate că sesizase deznădejdea din vocea mea – sau poate că se simțea extenuat – pentru că nu a protestat deloc.

— Lasă aici poțiunea, i-a spus el lui Pico. Du-te și asigură-te că trăsura lui Ser Antonio este gata pregătită și spune-i că fiica lui urmează să vină

curând. Îl găsești în capelă. Pe urmă, caută-l pe Piero și trimite-l la mine.

Mi s-a luat o piatră de pe inimă în clipa când Pico a plecat. Imediat după, Il Magnifico a zis:

— Prezența lui Ser Giovanni te supără.

M-am uitat în jos la podeaua sclipitoare de marmură.

— Era de față când a murit mama.

— Da, mi-amintesc că a spus ceva despre asta. Nimic nu este mai amar decât pierderea celor pe care-i iubim cel mai mult. O moarte prematură, pornită din urzeli ale răului, provoacă cel mai cumplit soi de durere. Și lesne întoarce inima către ură. M-am lăsat cu totul pradă dorinței de răzbunare când mi-a murit fratele. Ce-am făcut atunci s-a întors acum să mă bântuie.

S-a oprit și a rămas cu ochii pe locul unde stătuse Pico.

— Ser Giovanni este un om al extremelor. Nu se află om mai instruit ca el, și totuși inima lui îi aparține acum monahului Girolamo. Lumea a pierdut în persoana lui un filozof, unul dintre cei mai mari. Ai auzit vreodată de teoria lui – a sincretismului?

Am clătinat din cap.