— Vino aici și așează-te, am spus eu cu un gest, după care m-am dus să-i spun bucătăresei să aducă mâncarea. Când m-am întors, se așezase dar nu se ostenise să-și scoată mantia, deși focul din cămin făcea destulă

căldură.

Am păstrat tăcerea în timp ce bucătăreasa a venit mai întâi cu minestra, supa, și a pus-o în fața noastră. După plecarea ei, am lăsat să treacă

puțin timp ca să-i dau răgaz tatei să-și savureze cina și-apoi am întrebat –

străduindu-mă zadarnic să-mi ascund agitația:

— Ai primit de curând o scrisoare în care este vorba despre mine?

A lăsat din mână lingura, încetișor, și s-a uitat la mine peste masă, în ochii lui de culoarea ambrei nu se citea nimic. N-a dat nici un răspuns.

— De Ia Lorenzo de Medici, am insistat eu. Sau poate de la Piero?

— Da, am primit o scrisoare, a spus el și a mai luat o lingură de supă.

Îi făcea plăcere să mă chinuie? M-am văzut silită să întreb:

— Și răspunsul dumitale?

S-a oprit, cu ochii la bol, după care – cu o furie stăpânită care m-a făcut să tresar – a trântit lingura de masă.

144

— N-are să existe nici un fel de răspuns, a zis el. Mi-am ținut promisiunea față de mama ta: am să-l las pe Lorenzo să fie pețitorul tău. Dar ar face bine să aleagă un om cu frica lui Dumnezeu – dacă mai are de trăit și apucă să ia o hotărâre.

Mânia lui a stârnit-o pe a mea.

— De ce nu pot să mă duc? Ce rău poate fi în asta? Nu vezi cât sunt de nefericită? E singurul lucru care poate să-mi aducă alinare.

— N-ai să mai pui niciodată piciorul în casa familiei Medici. Ochii îi scăpărau de furie. Vremea lor se apropie de sfârșit. Dumnezeu îi va doborî; și va fi crâncenă căderea lor. Desfată-te cu amintirea comorilor de frumusețe care ți-au fost arătate, căci curând vor pieri toate și va rămâne doar cenușa.

M-am gândit că repetă ca papagalul spusele noului său erou salvator, drept care nu le-am băgat în seamă. Dar am întrebat pe un ton ridicat.

— De unde știi că mi-au fost arătate comori? De unde știi?

A ignorat întrebarea.

— Din respect pentru durerea ta și din dragoste, am avut răbdare cu tine. Dar mă tem pentru sufletul tău. Mâine ai să vii cu mine să asculți predica lui Savonarola. Și ai să te rogi lui Dumnezeu să-ți întoarcă gândul de la lucrurile lumești spre cele sfinte. Și ai să te rogi să fii iertată pentru mânia față de Fra Girolamo.

Mi-am încleștat pumnii. I-am ridicat pe masă, înveninată la gândul că o lume strălucitoare și frumoasă – în care domneau arta și familia Medici, în care exista Leonardo și exista șansa ca mâinile lui delicate și pricepute să-mi zugrăvească propriul chip – urma să-mi fie refuzată.

— Dumneata ar trebui să te rogi lui Dumnezeu pentru iertare.

Dumneata ești cel care a provocat boala propriei soții; și tot dumneata ești cel care-a condus-o către moarte. Dumneata ești cel care acum s-a aliat cu ucigașii ei și închide ochii la vinovăția lor ca să-și ostoiască propria vinovăție.

S-a ridicat cu o asemenea iuțeală încât scaunul din spatele lui a scârțâit cu putere pe podeaua de piatră. I s-au umplut ochii de lacrimi furioase; mâna dreaptă tremura din cauza efortului. Se lupta să o țină pe lângă corp.

Nu voia să o ridice ca să dea în cea care-l scosese atât de tare din fire.

— Nu știi nimic… Nu știi nimic. Tot ce-ți cer este din iubire pentru tine!

Dumnezeu să te ierte.

— Dumnezeu să te ierte pe dumneata., am răspuns.

145

M-am sculat pe pe scaun, m-am întors brusc cu spatele la el, în învolburarea fustelor. Am plecat din cameră înaintea lui, dar asta nu mi-a oferit decât o slabă mulțumire.

Târziu în noapte, în timp ce stăteam în pat și ascultam respirația Zalummei și bolboroselile stomacului meu, m-am scufundat în propria mea de dezamăgire. Faptul că nu-l vedeam pe Giuliano mă făcea să-mi doresc cu și mai multă ardoare să-l întâlnesc din nou.

În clipele acelea, fie îmi plângeam de milă, fie întorceam pe toate părțile cuvintele tatei. Presupusese el pur și simplu că Il Magnifico n-avea cum să reziste tentației de a-i arăta unui oaspete nou – fie el și o tânără

lipsită de orice importanță – lucrurile extraordinare pe care le adăpostea biroul său? Sau se ascundea mai mult de-atât în spatele cuvintelor?

Am avut o noapte agitată. Abia când cerul zilei a început să se lumineze m-am trezit de tot, cu mintea limpede și cu o imagine clară în fața ochilor.

Îl vedeam în gând pe Giovanni Pico, înveșmântat în negru din cap până-n picioare, ținând cu grijă în căușul palmelor poțiunea prescrisă de doctor.

XXVIII

În dimineața următoare, în timp ce Zalumma mă ajuta să mă îmbrac pentru mersul la piață, s-a auzit o bătaie în ușă.

— Lisa, a strigat tata. Grăbește-te! Vizitiul e gata să ne ducă la biserică.

Prin urmare, avea de gând să pună în practică ameninţarea. Inima a început să-mi bată cu putere. Curioasă, Zalumma s-a încruntat la mine.

— Vrea să mă ducă să-l ascult pe Savonarola, am spus eu într-o șoaptă

exasperată. N-am de gând să mă duc, martor mi-e Dumnezeu!

Zalumma, care era nesmintit de partea mea, s-a oprit din ce făcea –

tocmai îmi prindea mânecile – și a strigat.

— S-a trezit târziu și o să fie gata în câteva clipe, Ser Antonio. Puteți să

vă întoarceți puțin mai târziu?

— Nu pot, a răspuns tata, cu tonul unuia care nu se dă bătut. Am să

stau aici până iese din odaie. Spune-i să se grăbească; trebuie să plecăm cât mai repede.

Zalumma s-a uitat la mine și-a dus un deget la buze – după care s-a mișcat în vârful picioarelor până în dreptul unui scaun și mi-a făcut semn să

o ajut. Împreună l-am ridicat iute și l-am dus în dreptul ușii. Ea l-a așezat în așa fel încât să blocheze intrarea și-apoi a tras ușor zăvorul.