de bucurie.
După ce am ieșit de pe pod și am ajuns la Via Larga, mi-am dat seama că – dacă voiam cu adevărat să dau glas întrebării care mă frământa –
trebuia să acționez repede, pentru că nu mai era mult până la destinație.
— Fra Girolamo îi condamnă pe frații Medici, am spus eu. De ce mă
duci la Lorenzo?
Tata s-a uitat în jur și și-a frecat bărbia.
— Din pricina unei promisiuni. Pe care am făcut-o cu mult timp în urmă.
Prin urmare, poate că Zalumma avea dreptate. Poate că mama ceruse ca soțul fetei ei să fie ales de cel mai înțelept dintre pețitorii orașului, iar tata
– pe când încă se simțea vrăjit de soția lui, și nu de Savonarola – fusese de acord. Iar acum, știind că sănătatea lui Lorenzo se șubrezise simțitor, tata se arăta prevăzător și mă ducea la alegerea ginerelui cu mult înainte de a fi cazul. La puțină vreme, tata a oprit trăsura în fața porții de la intrarea palatului unde locuia Lorenzo. Un bărbat înarmat a deschis poarta de fier și am înaintat cu trăsura până în apropierea grajdurilor. Așteptam ca tata să se ridice și să mă ajute să cobor din trăsură, după care să-mi dea brațul și să
mă însoțească în palat. Era prima dată, în mulți ani de zile, când mă simțeam recunoscătoare pentru că se afla acolo.
Numai că el a făcut ceva surprinzător.
— Așteaptă, a zis el și a întins un braț autoritar, când eu am dat să mă
scol. Stai aici.
Am rămas acolo până când, la câteva minute, s-au deschis ușile laterale ale palatului și un bărbat – urmat de două gărzi – a pășit afară, încet, cu mare grijă, sprijinit într-o minunăție de toiag de lemn incrustat cu aur.
Trecuseră câteva luni de când nu-l mai văzusem pe Lorenzo și, între timp, îmbătrânise; deși nu avea decât puțin peste patruzeci de ani, părea cu mult mai în vârstă. Pielea i se îngălbenise și se lăsase. Un singur semn mai vorbea despre tinerețea lui relativă: părul, de un negru pur, fără nici o șuviță
sură. Totuși, chiar și sprijinit în toiag, se mișca cu grație și demnitate, cu aerul stăpân de sine al celui care nu s-a îndoit niciodată de propria importanță. A întors privirea uitându-se la una dintre gărzi și a dat din cap; 117
bărbatul căruia i se adresase gestul s-a grăbit să înainteze și mi-a oferit brațul. L-am luat și i-am dat voie să mă ajute să cobor.
Tata a venit în urma noastră și s-a plecat în fața gazdei care se apropia.
— Domnul fie cu dumneavoastră, Ser Antonio, a spus Il Magnifico când a ajuns în dreptul nostru.
— Și cu domnia voastră, Ser Lorenzo, a răspuns tata.
— Așa, deci ea este Lisa noastră.
— Da, chiar ea.
— Madonna Lisa, a spus Lorenzo și s-a înclinat puțin, țeapăn. Iertare că nu pot să fac plecăciunea cuvenită în fața unei tinere atât de frumoase.
— Ser Lorenzo, am făcut reverența completă, după tipic, deși mă
simțeam obosită.
Tata mi s-a adresat cu voce înceată și vorbe iuți.
— Lisa, te las în grija lui Ser Lorenzo. Eu am să mă duc aici, în capelă, pentru slujba de seară. Când ești gata, am să vin să te iau.
— Tată, dar… am început eu; n-am apucat să spun mai mult, pentru că
el se și se plecase din nou în fața lui Ser Lorenzo și-apoi pornise în urma uneia dintre gărzi, spre interiorul palatului.
M-am trezit abandonată. Atunci am înțeles intenția tatei: nimeni în afara celor direct implicați n-avea să știe vreodată că el mă adusese aici.
Chiar și cei care ne văzuseră intrând pe poartă urmau să creadă că venise pur și simplu de dragul afacerilor – să aducă lâneturi la palatul lui Ser Lorenzo, cum făcuse dintotdeauna – iar fata lui îl însoțea.
Cuprinsă de panică, mi-am întors privirea spre Il Magnifico.
Zâmbea cu înțelegere. Avea niște ochi uimitori; în clipa aceea, se citea în ei un duh de blândețe și alinare îndreptat spre mine, dar în profunzime strălucea agerimea și o sensibilitate care-ți tăia respirația.
— Să nu-ți fie teamă, tânără Madonna, a spus el cu o voce slabă și nazală. Din motive de natură personală și religioasă, tatăl dumitale nu are cum să se simtă bine în adunările noastre; e mai bine să-l cruțăm de o asemenea obligație, nu crezi?
Apoi, mi-a oferit brațul liber și eu mi-am îndoit cotul în așa fel încât să-l prind ușurel cu mâna de încheietură. Mâinile îi erau noduroase, cu degetele atât de răsucite și chircite, încât abia reușea să strângă toiagul. Bănuiam că
trecuseră ani buni de când nu mai ținuse în mână un condei.
Am pornit-o. Simțeam că folosea bastonul ca să se lase pe el cu aproape toată greutatea corpului, drept care m-am străduit să-i fiu mai degrabă un ajutor decât o piedică.
118
— Da, am spus eu cam prostește, pentru că mintea parcă-și luase zborul. Lui nu i-au plăcut niciodată ieșirile în societate; de fapt, nici nu-mi amintesc care a fost ultima la care să fi luat parte.
— Mă tem că o să trebuiască să mă suporți pe mine drept escortă, în seara de azi, a zis el în timp ce ne îndreptam spre intrare. Și îmi pare sincer rău. Toate tinerele de măritat care au intrat în casa mea au fost destul de emoționate, dar cel puțin celelalte au avut mângâierea să-și știe familia aproape.
