Mi-a luat mâna și a studiat-o cu atâta intensitate, încât mi s-au aprins obrajii; în privirea lui vedeam mai mult decât admirația unui artist. Am citit acolo o apreciere profundă, amestecată cu un fel de afecțiune pe care nu o câștigasem prin nimic.
— Și eu mă simt onorat să cunosc o adevărată operă de artă care-a prins viață. S-a înclinat și și-a lipit buzele de mâna mea; avea o barbă la fel de moale ca părul de copil.
Te rog, am repetat eu în gând, fă să fie el alesul.
— Credeam că acum sunteți legat de orașul Milano, am spus eu întrebându-mă cum de se afla acolo.
124
— Ce e drept, ducele Milanului este patronul meu, a răspuns el curtenitor eliberându-mi mâna. Deși cariera mi-am construit-o în întregime prin bunăvoința lui Il Magnifico.
— E un adevărat geniu, Leonardo al nostru, a exclamat sec Botticelli.
La Milano pictează, sculptează, schițează planuri pentru tot felul de palate magnifice, conduce șantiere pentru viitoare diguri, cântă la lăută și din voce… După care, s-a întors cu fața spre vechiul lui amic. Spune-mi, e ceva ce nu f ac i pentru duce?
Tonul întrebării era evident echivoc. Bătrânul Ficino a lăsat să-i scape o umbră de râs înfundat, dar s-a controlat imediat de parcă atunci și-ar fi amintit de prezența lui Lorenzo și a mea. Lorenzo a îndreptat spre cei doi bărbați o privire discretă de atenționare.
— Cam până aici se întinde priceperea mea, a răspuns blând Leonardo.
Deși e drept că mi-am pus în gând să schimb direcția de mers a soarelui.
Au urmat hohote de râs – care au pornit din toate piepturile mai puțin dinspre Michelangelo, care s-a ghemuit și mai aproape de pocal, de parcă
zgomotul l-ar fi speriat.
— Dacă e cineva în stare să facă una ca asta, dumneata ești acela, a spus Ficino pe un ton caustic.
— Bunul meu Leonardo, a intervenit Lorenzo reluându-și brusc aerul serios. Mi-aș dori ca Madonna Lisa să viziteze curtea – numai că am nevoie de puțină odihnă și a venit vremea să mă desfăt cu una dintre poțiunile cumplite pe care mi le-a prescris doctorul. Vrei să fii atât de amabil?
— Nici nu-mi pot imagina o misiune mai încântătoare.
Artistul mi-a oferit brațul. L-am luat și, cu toate că-mi pierise tot curajul, n-aveam de gând să mă dau de gol. Era oare un semn că Il Magnifico îl considera drept un bun candidat la mâna mea? Perspectiva traiului alături de acest străin fermecător, talentat și celebru – chiar și în îndepărtatul Milano, la curtea ducelui Ludovico Sforza – părea plăcută. Cu toate că eram prea tânără.
— Atunci, am să mă retrag pentru câteva clipe. Lorenzo ne-a salutat, cu o plecăciune scurtă și țeapănă.
— E cât se poate de necinstit ca doar unul dintre noi să aibă plăcerea de a vă însoți, a zis Botticelli urmărindu-l cu privirea.
Leonardo și cu mine am salutat, la rândul nostru. După care, artistul m-a condus spre niște uși îndepărtate. Când ne-am apropiat, servitorii din cele două laturi le-au deschis.
În timp ce treceam peste prag, Leonardo a spus:
125
— Nu trebuie să ai emoții, Lisa. Ești o femeie inteligentă și sensibilă; te afli printre oameni de seama dumitale, cu nimic mai buni decât dumneata.
— E amabil din partea dumneavoastră, domnule, dar nu mă pot lăuda cu nici un talent. Nu știu decât să admir frumusețea creată de alții.
— Să ai ochi pentru frumusețe este un adevărat dar. Ser Lorenzo a fost fericit cu un astfel de talent.
Aerul de afară era rece, dar în jur ardeau câteva torțe mari, iar în mijlocul unui cerc format din pietre puse unele peste altele, se vedea un foc.
— Pot să-ți ofer mantia mea, Madonna? Și-a întors spre mine chipul cu trăsături perfecte; lumina soarelui care apunea îi scălda pielea într-o nuanță
care te ducea cu gândul la corali.
M-am uitat la haina cu pricina: era din lână subțire și închisă la culoare, uzată și peticită. Am zâmbit.
— Mi-e bine, mulțumesc.
— Atunci, să îți arăt ce este de văzut. Și m-a dus către foc. În apropiere, pe un piedestal înalt, era o statuie de bronz înfățișând un tânăr gol, cu un păr lung și cârlionțat care-i ieșea de sub o pălărie cam cum poartă ciobanii.
Avea un trup neted, cu rotunjimi ca de femeie. Stătea cu o mână rezemată
cochet de șold; cealaltă mână era fixată pe mânerul unei spade, al cărei vârf ascuțit se odihnea pe sol. La picioarele lui zăcea grotesc capul retezat al unui uriaș. M-am apropiat; lumina focului arunca sclipiri pe metalul întunecat.
— E David? am întrebat. Arată ca o fată! Mi-am dus mâna la buze, stânjenită: vorbise gura fără mine. Cine eram eu să judec o asemenea capodoperă?
— Da, a murmurat ghidul meu, dus pe gânduri.
M-am uitat spre el și am descoperit că fusese tot timpul cu ochii la mine, de parcă nu mai văzuse în viața lui vreo femeie.
— David, al marelui Donatello. După o pauză lungă și de care nici nu părea să-și dea seama, și-a revenit și a spus: E mereu aici. De fapt, a stat de strajă în curtea asta de pe vremea când Lorenzo era băietan. Dar și alte lucruri au fost aduse aici pentru bucuria ochilor dumitale.
Pentru bucuria ochilor meii Am cântărit cuvintele și am decis că
Leonardo le spusese din dorința de a flata.
Ne-am apropiat de două busturi; fiecare era așezat pe propriul soclu și erau atât de tocite, încât n-am putut să-mi dau seama din ce piatră erau făcute.
