spune vorbe grele?

— Nu i-a rostit niciodată numele. Dar îi condamnă pe cei care au bogății și putere și comori de artă.

Giuliano și-a plecat fața; părul castaniu și cârlionțat, care-i ajungea până la bărbie, s-a lăsat în față.

— De ce îl urăște pe tata? Acum, când suferă atât de mult… Nici nu mai suport să-i aud gemetele. De ce-ar vrea cineva să distrugă tot ce-a făcut familia mea pentru Florența? Toată frumusețea, filozofia, picturile și sculpturile… Tata e un om bun. A fost totdeauna foarte darnic cu săracii… Și-153

a ridicat fața și m-a privit: Dumneata nu crezi asemenea lucruri, nu-i așa, Madonna? Sau ai devenit una dintre piagnoni?

— Bineînțeles că nu! M-am simțit atât de jignită de o asemenea presupunere încât tonul meu mânios l-a lămurit pe loc. Nici n-aș fi călcat pe aici, dacă n-ar fi apărut șansa să te întâlnesc. Îl disprețuiesc pe Fra Girolamo.

Umerii i s-au lăsat ușor, semn că s-a liniștit la auzul vorbelor mele.

— Mă bucur… Lisa – pot să vorbesc atât de direct? Am dat din cap și el a continuat: îmi pare rău, Lisa, că durerea mea apasă asupra întâlnirii noastre. Pentru că am venit să-ți vorbesc despre un lucru care ar putea să ți se pară revoltător…

Am tras aer în piept și mi-am ținut răsuflarea.

— Seara când ai venit să ne vizitezi nu-mi iese din minte. Numai la dumneata îmi stă gândul, Lisa, la nimic altceva. Deși sunt prea tânăr, deși s-ar putea ca tata să aibă obiecții, nu-mi doresc nimic mai mult…

Brusc, l-a copleșit rușinea. Și-a lăsat ochii în jos, căutând cuvintele potrivite. În ce mă privește, abia dacă puteam să-mi cred urechilor, deși visasem adesea un asemenea moment.

Mă ținea și acum de mână; am simțit cum își sporește strânsoarea până când carnea și oasele mele au început să protesteze. În sfârșit, și-a ridicat privirea spre mine și a reînceput să vorbească; cuvintele se îmbulzeau la gura lui.

— Te iubesc – nici nu pot să dorm noaptea, e îngrozitor. Nu vreau să

trăiesc fără dumneata. Aș vrea să te iau de soție. Sunt tânăr, dar știu ce vreau. Am purtat pe umeri mai multe responsabilități decât majoritatea tinerilor de vârsta mea. Tata și-ar dori o alianță strategică, sunt convins, dar, când are să-i fie mai bine, n-am nici o îndoială că pot să-mi susțin cauza în fața lui. Va trebui să așteptăm un an, poate doi, dar…

Până la urmă, n-a mai avut suflu, a tras adânc aer în piept și, cu ochi lucitori – dar acum nu din pricina lacrimilor, ci de frică – a întrebat:

— Sigur, mai întâi trebuie să știu ce simți.

Fără să stau pe gânduri, am răspuns:

— Nu-mi doresc nimic mai mult.

Zâmbetul lui a fost orbitor.

— Și în privința sentimentelor?…

— Sunt întocmai ca ale dumitale. Numai că tata n-ar fi niciodată de acord, am spus eu încet. El face parte dintre piagnoni.

Îl cuprinsese un entuziasm fără margini.

154

— Am putea să cădem la o înțelegere cu el. Dacă n-am cere zestre…

Dacă i-am da suficienți bani ca să nu mai fie nevoit să muncească niciodată…

L-am cunoscut pe Ser Antonio. S-a purtat întotdeauna cu tot respectul și pare un om cu minte. Tata e prea bolnav ca să se poată gândi la situația noastră… dar am să mă adresez fratelui meu mai mare, Piero. Cu el pot să

discut. Până se pune tata pe picioare, logodna va fi gata anunțată. Mi-a făcut întotdeauna pe plac și nu va fi altfel nici acum.

Vorbea cu o asemenea încredere, încât m-am lăsat și eu convinsă.

— E cu putință?

— Mai mult, a răspuns el. E ca și făcut: am eu grijă. N-am să renunț

până nu reușesc. Vorbesc cu Piero diseară și mă țin după el și mâine, dacă e nevoie. Și tot mâine am să-ți aduc vestea succesului meu. Unde și când să ne întâlnim?

— Aici. Nu-mi venea în minte un loc mai bun. La aceeași oră.

— Atunci, pe mâine seară.

Brusc, m-a sărutat pe gură; luată prin surprindere, am dat puțin înapoi

– dar aș fi mincinoasă dacă n-aș recunoaște că am răspuns cu aceeași ardoare.

Pentru însoțitorii noștri, sărutul a fost semnalul care i-a făcut să sară și să ne despartă. Giuliano a fost condus către o trăsură care aștepta, în timp ce Zalumma m-a zorit înapoi în biserică.

I-am șoptit Zalummei.

— Sunt eu nebună, sau chiar e cu putință?

Cu mâna pe umărul meu, mă îmboldea înainte. Privea cu atenție spre mulțime.

— Nimic nu e cu neputință, a zis ea.

Acum, chiar că nu mai eram stăpână pe propriile picioare. Nu mai era nevoie să mă prefac.

XXX

N-am închis un ochi în noaptea aceea, știind bine că probabil nici Giuliano nu-și găsea somnul în patul lui de pe cealaltă parte a râului Arno.

Am lăsat deoparte orice urmă de supărare pricinuită de vestea că Leonardo avea o slăbiciune pentru bărbați; mi-am zis în sinea mea că mă privise cu atâta admirație doar în calitate de artist care evaluează un posibil subiect de tablou și atât. Scrisese prieten și nu avusese nici un fel de alte gânduri.

Dar Giuliano… frumos, inteligent, iubitor de artă și tânăr, ca și mine…

nici în vis nu putea să-mi apară un soț mai bun. Iar dragostea pe care mi-o 155

purta mă făcea să-l iubesc, la rândul meu. Totuși, nu-mi puteam închipui nici o ofertă – gen aur, bijuterii, case – care l-ar fi putut convinge pe tata să mă

dea după un Medici.

În noaptea aceea, m-am rugat lui Dumnezeu pentru sănătatea lui Ser Lorenzo: să se înzdrăvenească și să-i îngăduie lui Giuliano să mă ia de soție.

M-am rugat să îmblânzească inima tatei și să facă în așa fel încât o asemenea cununie să fie posibilă. Și m-am mai rugat ca portretul pe care-l comandase Il Magnifico să devină realitate.