S-a dus către loggia. M-am îndreptat iute spre capul scărilor, cu urechile la pândă. Omul a început să bată cu pumnii în ușă strigând numele tatei. A urmat o oarecare harababură, s-au auzit zgomote de pași amestecați dinspre odăile servitorilor adormiri și, până la urmă, vizitiul a fost primit înăuntru.

161

După o vreme, am auzit vocea aspră a tatei și răspunsul prea slab ca să-l pot desluși al vizitiului.

Până se răsune pe scări pașii tatei – cu mersul grăbit al cuiva care fusese trezit brusc din somn – eu mă și înfășurasem în mantello. Nu-mi aprinsesem nici o lumânare, drept care a făcut ochii mari când m-a văzut.

Flacăra lumânării pe care-o ținea în mână arunca o lumină cadaverică peste chipul lui.

— Așa, deci ești trează. Ai auzit?

— Nu.

— Îmbracă-te, cât mai repede. Ia-ți și pelerina, cea cu glugă.

Nedumerită, m-am întors în cameră și am trezit-o pe Zalumma. Era adormită și nu înțelegea nimic din explicațiile mele, dar m-a ajutat să-mi pun o rochie.

M-am dus jos, unde aștepta tata cu lumină cu tot.

— Orice îți spune… a început el, după care s-a întrerupt, pradă unei emoții pe care n-o înțelegeam. Când și-a revenit, a repetat: Orice îți spune, ești fiica mea și te iubesc.

XXXII

Nu am răspuns, pentru că n-aveam idee ce-aș fi putut să răspund. M-a dus afară; am trecut prin loggia și am ajuns la o trăsură care se afla în așteptare, cu vizitiul pregătit. La vederea blazonului Palle de pe portieră, m-am oprit o clipă din mers. Giuliano? Dar era cu neputință – tata nu m-ar fi dat niciodată de bunăvoie.

Tata m-a ajutat să urc în trăsură, a închis portiera și, prin fereastra deschisă, m-a luat de mână. Nu părea sigur dacă să mă însoțească sau nu. În cele din urmă, a spus:

— Ai grijă. Încearcă să nu fii văzută sau să vorbești cu ceilalți. Nu spune nimănui ce urmează să vezi sau să auzi.

După care s-a dat înapoi și i-a făcut semn vizitiului să o ia din loc.

Ora târzie îmi tocise ascuțimea minții – dar, pe când trăsura sălta caldarâmul de pe Ponte Vecchio, mi-am dat seama că fusesem chemată.

Drumul a durat mai mult decât mă așteptam. Nu ne îndreptam spre palazzo Medici, mergeam undeva în afara orașului. A fost o oră bună de mers pe drumuri de țară. În sfârșit, am trecut pe lângă un șir de copaci ca niște umbre negre și am ajuns pe o alee cu prundiș. A mai trecut o vreme 162

până când vizitiul a oprit caii, între o grădină pătrată, îngrijită și fațada unei case. Deși orele erau înaintate, la toate ferestrele se vedea auriul luminilor; o casă în care nimeni nu dormea.

Bărbații care păzeau intrarea în vilă își părăsiseră posturile și stăteau prin preajmă, pe lângă torțele aprinse în aer liber, vorbind cu glas scăzut. În timp ce vizitiul mă ajuta să cobor, unul dintre ei și-a strâns degetele peste puntea nasului, chiar sub sprâncene, și-a început să plângă în hohote.

Ceilalți l-au potolit, iar un altul dintre ei s-a grăbit să-mi iasă în întâmpinare.

Înăuntru, o servitoare tânără aștepta în holul impozant – un decor de o frumusețe amețitoare.

— Cum se simte? am întrebat, în timp ce o urmam, în pas săltat, de-a lungul coridorului.

— E pe moarte, Madonna. Doctorii nu se așteaptă să trăiască până

dimineață.

Vestea m-a săgetat, îmi simțeam inima bolnavă când mă gândeam la Giuliano și la familia lui. Operele de artă pe lângă care am trecut – picturi vibrând în culori vii, sculpturi delicate, suflate cu aur – păreau crude.

Am ajuns în dreptul camerei de dormit a lui Lorenzo, dar ușa era închisă. Ca și cea din palatul de pe Via Larga, anticamera era plină de giuvaieruri, pocale și gravuri în aur. În cameră stătea soția lui Piero, Madonna Alfonsina; stătea într-o rână, era gravidă și deloc plăcută înfățișării în ciuda buclelor ei arămii. Nu purta decât o simplă camicia și își aruncase un șal peste umeri. Lângă ea se afla Michelangelo, care-și ținea capul în palme și nici ochii nu și i-a ridicat când am intrat.

Alfonsina, în schimb, mi-a aruncat cea mai înveninată dintre priviri când mi-am făcut reverența și m-am prezentat. Și-a întors fața cu dispreț.

Era clar că își asumase rolul de stăpână a casei și părea mai curând agitată decât copleșită de jale. Avea ochii uscați și plini de mânie, lăsând impresia că deranjul pe care i-l provoca socrul ei o enerva foarte tare.

Marsilo Ficino, bătrânul filozof, stătea la ușă pe post de mesager, din câte se părea.

— Madonna Lisa, a zis el cu voce blândă, și se vedea că se luptă să-și stăpânească lacrimile. Sunt bucuros să te revăd și trist că trebuie să se întâmple în asemenea împrejurări.

A întins mâna să-mi ia brațul și să mă conducă în refugiul lui Lorenzo –

dar orice mișcare s-a oprit la auzul unor strigăte care răsunau pe coridor și se apropiau de noi, însoțite de sunetul unor pași rapizi. M-am răsucit și l-am 163

văzut pe Giovanni Pico conducându-l pe Savonarola în direcția noastră; în urma lor veneau Piero și Giovanni de Medici.

Obrajii lui Piero erau roșii și brăzdați de lacrimi.

— Ne-ai trădat aducându-l aici! striga el. De ce nu începi pur și simplu să dai în noi, să ne scuipi acum, când trecem prin cea mai cumplită durere?

Ar fi niște fapte mai blânde!

În același timp, vocea lui Giovanni tuna:

— Să nu te faci că nu ne iei în seamă! îndepărtează-te de el sau chem imediat gărzile!

Pico și Savonarola se apropiau de Ser Marsilo și de ușa închisă, când brusc Alfonsina s-a ridicat, fără să-i pese de șalul care-i alunecase de pe umeri, și l-a plesnit pe Pico cu o asemenea forță încât contele a făcut un pas înapoi.

— Trădătorule! a țipat ea. Îți bați joc de noi aducând maimuța asta sub acoperișul nostru într-o asemenea clipă? Ieșiți de-aici! Ieșiți de-aici, amândoi!

Michelangelo s-a uitat la toată scena cu ochi neajutorați de copil; nici nu s-a repezit să o apere pe Alfonsina, nici n-a rostit vreo vorbă în favoarea profetului său. Marsilo și-a frânt mâinile și a murmurat:

— Madonna, trebuie să te ferești de orice agitație…

Pico s-a simțit încolțit în fața unei asemenea rezistențe; s-ar fi zis că se aștepta la o reacție mai blândă.

— Nu doresc să produc nici o durere în familie, Madonna Alfonsina –

dar trebuie să fac ce-mi dictează Dumnezeu.

Savonarola păstra tăcerea; doar postura lui rigidă arăta că se simțea nelalocul lui.

Ușa camerei s-a deschis; toată lumea s-a întors de parcă ar fi așteptat spusele unui oracol.

În prag stătea Giuliano al meu, încruntat.

— Faceți liniște! Părea mai în etate decât atunci când ne întâlniserăm ultima oară. Nu avea nici cincisprezece ani împliniți și, în timp ce pielea și părul purtau toată strălucirea tinereții, ochii și postura erau ale unei ființe apăsate de multe griji. Ce se întâmplă?