— Și cu dumneavoastră, domnule. Vă mulțumesc că ați avut bunătatea să mă invitați în casa dumneavoastră. Și pentru că aveți de gând să
comandați portretul…
Ne-am desprins unul de altul cam fără voie. Mă încerca o tristețe ciudată pe când mă prindeam de brațul tânărului Giuliano și ne îndepărtam de tatăl lui, un om urât și vulnerabil, înconjurat de bogăția și frumusețea multor secole.
XXV
Pe coridor, Giuliano și cu mine am trecut pe lângă alte sculpturi, portrete și vase delicate de porțelan care-mi ajungeau până la talie, scăldate în sclipirea lumânărilor din candelabrele elegante de bronz, argint și aur.
Mergeam învăluiți într-o tăcere stânjenitoare. Mâna care se sprijinea de antebrațul lui era încordată, iar el se uita fix în față și se mișca cu o demnitate firească, mai potrivită cuiva cu zece ani mai în vârstă. Ca și stăpânul casei lui, era îmbrăcat în culori întunecate și avea o tunică simplă, din lâna cea mai fină pe care-o vindea tatăl meu.
— Îmi pare rău că boala tatălui meu ți-a întrerupt vizita, Madonna Lisa.
— Te rog să nu îți ceri scuze, am răspuns eu. Mie îmi pare rău că starea sănătății lui Ser Lorenzo e încă sub semnul întrebării.
În lumina pâlpâitoare, chipul lui Giuliano a căpătat o expresie solemnă.
— Tata nu face deloc caz în fața oaspeților, dar s-a simțit atât de rău în ultimele luni, încât toți am crezut că era pe moarte. E încă foarte slăbit; doctorii i-au spus să nu cheme nici un musafir, dar el era foarte hotărât să-și vadă iar prietenii. Pe Leonardo voia mai ales să-l revadă. Și, cu toate că nu 137
mi-a spus, presupun că dorea să te întâlnească în ideea unui aranjament matrimonial viitor?
— Da, am spus eu. Când a pomenit numele artistului de fel din Vinci –
care făcuse un efort deosebit să ajungă la această adunare – speranțele mi-au renăscut. Dar ce-mi spui despre tatăl dumitale e îngrozitor. De unde vine răul? — De la inimă. Giuliano a ridicat din umeri cu un aer frustrat. Cel puțin așa susțin doctorii, dar am impresia că știu mult mai puține decât sunt dispuși să recunoască. Suferă de gută de când îl știu – și câteodată e atât de cumplit, încât țipă de durere și când se atinge de așternuturi. Și îl dor oasele.
Dar, de la o vreme, e chinuit de multe alte suferințe diferite și doctorul nu pare să-i poată ușura nici una dintre ele. E slăbit; nu poate să mănânce; e neliniștit și are dureri. Tânărul a clătinat din cap și s-a oprit din mers. Starea lui mă îngrijorează foarte mult. Are patruzeci și trei de ani, dar pare să fie un om bătrân. Când eram mic, avea atâta putere; fugea cu noi, copiii, și se juca ca și cum am fi fost toți de o seamă. Îi plăcea să mă ridice pe șaua calului și călăream împreună…
I s-a frânt vocea; s-a oprit puțin ca să-și vină în fire.
— Îmi pare nespus de rău. Abia îmi pierdusem mama: înțelegeam prea bine spaima care pusese stăpânire pe băiat. Dar se simte mai bine decât înainte, nu?
— Da… a dat el repede din cap fără să se uite la mine.
— Atunci, are să se însănătoșească în continuare. Nu trebuie să vă
pierdeți speranța.
Și-a revenit dintr-odată.
— Iertare, Madonna! Ai venit aici ca oaspete al nostru și eu m-am apucat să mă plâng. N-ar trebui să te tulbur cu asemenea griji…
— Dar eu chiar vreau să știu. Ser Lorenzo s-a purtat cu o asemenea bunătate: îmi arăta colecțiile, deși se simțea din cale-afară de obosit.
Giuliano a zâmbit cu melancolie.
— Așa face tata. Adoră să colecționeze lucruri frumoase, dar nici unul nu-i aduce vreo bucurie adevărată atâta timp cât nu le poate arăta altor persoane și nu se împărtășește din încântarea lor. I-am auzit pe unii spunând că se poate purta cu cruzime când vine vorba despre afaceri sau politică, dar eu nu am văzut în el decât bunătate. S-a oprit și a schimbat tonul: Vizita ți-a fost pe plac, Madonna?
— Foarte mult.
138
— Știu că tata ar vrea să meargă mai departe și să împartă cu dumneata bucuria de a vedea toată colecția. Îmi dai voie să-l întreb dacă te-ai putea întoarce să vedeți mai multe? Am putea aranja să vizitezi și vila noastră de la Castello. Acolo sunt multe picturi uimitoare și grădini foarte frumoase.
— Mi-ar plăcea foarte mult.
Deși un asemenea gând m-a făcut să mă simt grabnic fericită, răspunsul era mai degrabă șovăielnic. Mă îndoiam că tata mi-ar acorda o nouă șansă de a vizita familia Medici. Încă mă întrebam îngrijorată dacă va lua în considerare ideea de a-i permite unui artist – chiar și unuia atât de renumit ca Leonardo – să intre în casa noastră.
Când mi-a auzit răspunsul, Giuliano a surâs.
— Ar fi minunat, Madonna Lisa! Și, cum tata nu se simte bine, poate mi-ar îngădui mie să-ți fiu însoțitor.
Am știut atunci că i se aprinseseră călcâiele și m-am simțit tulburată.
Fără doar și poate, Lorenzo nu mă invitase aici în calitate de mireasă pentru fiul său – mai erau câțiva ani buni până ca Giuliano să ajungă la vârsta când se căsătorește un bărbat. Și, când avea să se căsătorească, mireasa urma să
fie odrasla uneia dintre cele mai nobile familii ale Italiei, desigur. În nici un caz n-ar putea să fie fiica unui negustor de lâneturi.
N-am găsit răspunsul cuvenit. Din fericire, ajunseserăm deja în dreptul intrării laterale a clădirii. Acolo nu se vedea nici un servitor; îmi amintesc vag că, pe partea cealaltă, erau oameni care stăteau de gardă, în frig.
Giuliano s-a oprit.
-— Vă las aici doar o clipă, Madonna, ca să mă asigur că tatăl dumneavoastră vă așteaptă. Și mă întorc să vă escortez până la el.
Pe neașteptate, s-a aplecat în față cedând unui impuls de moment și m-a sărutat pe obraz. După care a și dispărut, la fel de repede.
Am fost bucuroasă că a plecat și că nu existase nici un martor.
Judecând după fierbințeala feței și a gâtului, sigur mă făcusem roșie de tot, cam cum e culoarea carminului.
