să am nevoie de alinare. Și-a ridicat vocea ușor: Dar să știi că ai un oaspete.

Lisa di Antonio Gherardini. Ai trimis după ea.

M-am apropiat până când șoldul mi s-a lipit de marginea patului.

— Zestrea, a spus bărbatul din pat; respirația lui mirosea a mormânt.

— Da, tată.

Fața lui Giuliano abia dacă era la un deget distanță de cea a tatălui său.

A zâmbit, iar Lorenzo, care abia reușea să-i deslușească chipul, a schițat și el un zâmbet.

— La fel ca fratele meu. Atât de bun.

— Dar nu pe cât de bun ești dumneata, tată. Nici pe departe atât de bun. Giuliano a făcut o pauză și-apoi s-a întors cu fața spre mine și a spus, cu aceeași voce limpede, ca să se facă auzit de Lorenzo: Tata dorește să îți spună că a făcut cele cuvenite pentru zestrea ta.

Lorenzo a horcăit: se lupta să respire. Giuliano și doctorul s-au grăbit amândoi să-l aplece puțin în față, ceea ce a părut să-i ușureze chinul. Când și-a revenit, a făcut un semn către fiul său și i-a șoptit câteva cuvinte pe care n-am reușit să le descifrez; Giuliano a râs ușurel.

167

— Un prinț, a zis el. Și, în ciuda inimii ușoare pe care o afișa, i-a cam pierit vocea când s-a uitat spre mine și mi-a spus: Destui bani încât să te căsătorești cu un prinț, dacă dorești.

Am zâmbit cu gândul că Lorenzo m-ar putea vedea, dar privirea mi-era ațintită asupra lui Giuliano.

— Atunci, înseamnă că n-ați ales bărbatul?

Lorenzo n-a auzit, dar fiul lui știa deja răspunsul.

— Nu l-a ales. Mi-a încredințat mie însărcinarea.

M-am lipit de pat și m-am tras mai aproape de omul care stătea să

moară. Am ridicat vocea:

— Ser Lorenzo. Mă auziți?

Pleoapele i s-au mișcat; a șoptit ceva repede, cu limba îngreunată, lipită de gura uscată. N-am reușit să-mi dau seama ce spusese. Giuliano și-a ridicat ochii.

— Te aude.

Cu îndrăzneală, am întins mâna spre mâna lui. Era lipsită de viață și deformată până la hidoșenie, aproape ca o gheară, totuși am apropiat-o de buze cu sinceră afecțiune și considerație. A fost conștient de gestul meu.

Ochii lui s-au umplut de tandrețe.

— Ați fost atât de bun cu mine, fata unui negustor de stofe; ați fost atât de generos cu atâția oameni. Frumusețea, arta pe care ne-ați dăruit-o tuturor, Ser Lorenzo – sunt datorii pe care n-avem cum să le plătim niciodată…

Ochii i s-au umplut de lacrimi; de pe buze i-a scăpat un geamăt.

Nu știam dacă era un semn de durere sau de emoție și m-am uitat spre Giuliano în caz că era nevoie de intervenția doctorului; el a clătinat din cap.

— Ce pot să fac ca să-mi arăt recunoștința? am stăruit eu. În ce fel, cât de mic, aș putea să vă ușurez suferința?

Lorenzo iar a șoptit ceva, dar acum am ghicit cuvintele din mișcarea buzelor, înainte ca fiul lui să le repete.

— Roagă-te…

— Așa am să fac. Am să mă rog pentru dumneavoastră în fiecare zi a vieții mele. M-am oprit și l-am strâns de mână, înainte să-i dau drumul. Doar să îmi spuneți pentru ce mi-ați arătat atâta bunăvoință.

S-a căznit mult să rostească vorbele clar, ca să le pot auzi direct de pe buzele lui și nu prin intermediar.

— Pentru că te iubesc, copila mea.

168

Vorbele m-au făcut să tresar. Mi-am zis că poate, în agonia morții, Ser Lorenzo delira, era pradă unor emoții puternice și nu prea își dădea bine seama ce spune. În același timp, mi s-au părut adevărate. Mă simțisem apropiată de Ser Lorenzo din prima clipă în care îl văzusem. Recunoscusem pe loc în persoana lui un prieten drag. Drept care am răspuns, cu deplină

onestitate:

— Și eu vă iubesc.

La care Giuliano și-a întors fața, ca tatăl lui să nu-și dea seama cât se lupta să nu-și piardă stăpânirea. Lorenzo, cu chipul luminat de adorația cea mai curată, a încercat să-l bată pe braț:

— Adu-i puțină mângâiere…

— Așa am să fac, am spus tare.

După care a rostit ceva care n-avea nici o noimă.

— Întreabă-l pe Leonardo…

A tras iute aer în piept și a lăsat mâna să-i cadă, de parcă efortul l-ar fi sleit. Privea dincolo de mine la ceva sau cineva care nouă ne era invizibil; pe urmă, și-a strâns pleoapele și tristețea i-a schimonosit fața. Vocea îi era tot o șoaptă, însă agitația îi dădea o oarecare forță, așa încât am înțeles fiecare cuvânt.

— Al treilea om. Am dat greș… Cum să mă duc așa? Acum, poate Leonardo; el și cu fata…

Delirul unui om care stă să moară, mi-am zis eu, dar Giuliano s-a întors brusc spre tatăl lui, cu ochii îngustați. El a înțeles foarte bine ce voia să

spună Lorenzo și ce a înțeles La tulburat.

— Nu-ți face griji în privința asta, tată. Nu-ți face griji. Mă ocup eu de tot. Lorenzo a îngăimat un răspuns pe jumătate înăbușit. În sinea mea am hotărât că spusese: Cum pot să mă duc la el când am dat greș? Picioarele i s-au mișcat ușor sub cuverturi.

Giuliano și-a ridicat privirea spre mine.

— E mai bine să-l lăsăm să se odihnească puțin.

— Rămâneți cu bine, Ser Lorenzo, am zis eu cu voce tare.

N-a părut să mă audă. Capul i se legăna pe pernă; ochii lui erau și-acum fixați undeva în trecut.