— După cum arată, sunt destul de vechi.
126
— Chiar așa este, Madonna. Unul este bustul lui Caesar Augustus, celălalt al generalului Agrippa și sunt din vremea Romei antice.
Am întins un deget să ating opera numită Augustus. Să traversezi Ponte Vecchio, podul construit de romani cu atâta timp în urmă, era un lucru obișnuit – dar ideea de a vedea o operă de artă, creată după chipul unui om mort de mai bine de o mie de ani, mi-a stârnit o teamă respectuoasă.
Însoțitorul meu mi-a eliberat brațul și m-a lăsat să studiez totul în voie.
— Lorenzo are gustul antichităților, a spus el. În casa lui găsești cea mai mare colecție de artă din lume, fie artă modernă, fie antică.
M-am apropiat de un alt bust, făcut tot din piatră albă, al unui om mai vârstnic, cu un nas rotund și noduros și o barbă amplă, deși nu atât de impresionantă ca a lui Leonardo.
— Și aici cine este?
— Platon.
Am simțit iar nevoia să ating piatra cu delicatețe, să-i simt răceala sub degete și să mi-l imaginez pe omul real, plin de clocotul vieții, pe care îl reprezenta. Mai era o statuie din vremea noastră – îl înfățișa pe Hercule.
Robust, cu mușchi puternici – așa era prezentat presupusul ctitor al Florenței. La un moment dat, am uitat de mine într-atâta încât am lăsat din mână pocalul și gestul mi-a ieșit din minte cu toiul. Cu tot entuziasmul meu, simțeam cum mi se face din ce în ce mai Irig; tocmai eram pe punctul să cer să fiu dusă înapoi în casă, cânt! privirea mi-a căzut pe un alt bust – în mărime naturală. Era făcut din teracotă și plasat într-un colț al curții. Era bustul unui om modern, cu trăsături puternice și frumoase, un bărbat în floarea vârstei. Ochii mari erau larg deschiși și pe buze îi juca un fel de început de surâs, de parcă tocmai ar fi zărit un prieten drag. Mi-a căzut cu tronc de la bun început.
— Are un aer cunoscut. M-am încruntat străduindu-mă să-mi aduc aminte cu exactitate unde îl mai văzusem.
— N-ai avut cum să-l întâlnești, a replicat Leonardo; și, cu toate că își păstra tonul curtenitor, am sesizat în el prezența unei emoții adânci, întunecate. A murit înainte de nașterea dumitale. E Giuliano de Medici, fratele asasinat al lui Lorenzo.
— Pare atât de plin de viață!
— Așa și era, a răspuns însoțitorul meu și, în sfârșit, în voce i-a răzbătut durerea.
— Înseamnă că l-ați cunoscut?
127
— Da. Am ajuns să-l cunosc bine în perioada când eram un obișnuit al casei Medici. Nu s-a născut pe lume om cu un suflet mai bun.
— Se cunoaște și după sculptură. M-am întors cu fața spre Leonardo.
Cine a fost artistul?
— Maestrul meu, Verrocchio, a început-o pe timpul când Giuliano era încă în viață. Eu am terminat-o, după moartea lui.
Leonardo s-a oprit și s-a afundat într-un nor de tristețe îndepărtată, dar apoi s-a silit să alunge amintirea. Cu mișcări aproape automate, a scos niște tablete și o pană care stăteau aninate de centura ascunsă sub faldurile mantiei. Tonul i s-a schimbat și a devenit mai animat.
— Ai vrea să-mi faci o favoare, Madonna? Să-mi permiți să-ți schițez portretul așa cum stai aici și te uiți la bust?
Am fost șocată, copleșită de ideea că marele artist din Vinci binevoiește să schițeze chipul meu – eu care eram doar fiica oarecare a unui negustor de țesături. Nici nu găseam cuvinte să răspund. Leonardo n-a băgat de seamă nimic.
— Stai acolo, Lisa. Ai putea să te muți puțin mai la dreapta?… Doar…
acolo. Da. Acum, ridică-ți ochii spre mine și liniștește-te. Gândește-te la Augustus și Agrippa și la senzația pe care-ai avut-o când le-ai atins fețele.
Așa, închide ochii, inspiră adânc și lasă aerul să iasă încetișor. Nu, pe mine nu trebuie să mă vezi, eu nu exist. Uită-te la bustul lui Giuliano și amintește-ți ce-ai simțit când ai dat cu ochii de el, la început de tot.
Am încercat să fac ce mi se spunea, cu toate că emoțiile nu mă lăsau deloc să fac abstracție de chipul lui Leonardo – și mai ales de ochii imenși și arzători care alergau când în sus și când în jos, de la mine la schița lui și înapoi. De câte ori se atingea de hârtie, pana scârțâia puternic.
La un moment dat, a părut să ezite, cu pana bine strânsă între degete.
Brusc, parcă artistul din fața mea n-a mai existat și a rămas doar un om care se uita la mine cu un anume dor amestecat cu mâhnire. După care s-a scuturat hotărât și a revenit la ce avea de făcut; pana a prins să scârțâie și mai cu foc.
Soarele dispăruse după linia orizontului, lăsând în urmă o trenă
cenușie. Totul se estompa și se întuneca; torțele își sporiseră strălucirea.
— Respiră, m-a îndemnat artistul și, cu o tresărire, am realizat că îmi oprisem respirația.
Era greu, dar am găsit undeva în mine puterea să mă înseninez, să scap de spaimă. M-am gândit la surâsul lui Giuliano și la bunăvoința pe care, fără
doar și poate, i-o arătase artistului care-i ceruse să pozeze pentru el.
128
Și când în fine uitasem cu totul de mine, am început să rătăcesc cu privirea dincolo de umerii lui Leonardo, spre fereastra sălii de primire unde ne așteptau festivitățile. Tapiseriile grele care o acopereau fuseseră trase și am văzut un bărbat stând acolo cu ochii la noi și cu spatele luminat de strălucirea încăperii.
Deși își ținea fața în umbră, l-am recunoscut pe privitor după silueta aplecată și ținuta chinuită: era Lorenzo de Medici.
XXIV
Curând după aceea, ne-am întors la banchet. Leonardo n-a avut răgazul să facă decât ceea ce el numea un cartone – o schiță sumară, în cerneală, a trăsăturilor mele generale. M-am simțit dezamăgită; în naivitatea mea, mă așteptasem cumva să mă pună față în față cu un portret în toată
