tata mă iubea și că îi era cumplit de dor de mama. Eram singura ființă care-l lega de ea și deci nu se grăbea deloc să se despartă de mine.

În același an, legenda despre Papa angelico – acel papă care urma să fie ales de însuși Dumnezeu, nu de om – s-a contopit cu o altă poveste, mai veche, care proclama venirea unui al doilea Carol cel Marc. El avea să

readucă Biserica la vechea ei curățenie, după care avea să unească toată

creștinătatea sub conducerea spirituală a acestui Papa angelico.

Faptul că regele francez se numea Carol sau că își pleca urechea la asemenea legende și le lua în serios nu ajuta câtuși de puțin. Nici faptul că

pusese ochii pe Neapole și hotărâse că principatul de la malul mării îi aparținea de drept. La urma urmelor, fusese smuls de sub stăpânirea francezilor, cu numai o generație înainte, de către tatăl bătrânului rege Ferrante, Alfonso cel Mărinimos. Orașul găzduia și acum baroni devotați Franței, care ar fi fost gata să-și pună armele în serviciul adevăratului lor cârmuitor, Carol.

Savonarola profita de pe urma unor asemenea idei și le împletea cu viziunea lui religioasă. Era îndeajuns de iscusit încât să nu spună deslușit cum că el însuși ar fi fost viitorul papă angelic, dar începuse să susțină că

181

regele Carol va fi spada răzbunătoare a Domnului. Carol va trece Italia prin foc și pară și o va îngenunchea spre căință, iar credincioșii ar trebui să-l întâmpine cu brațele deschise.

Poate că Fra Girolamo și cei mai devotați dintre adepții său erau dornici să vadă un rege străin invadând Italia, dar toți cei pe care-i cunoșteam își pierdeau cumpătul când auzeau asemenea vorbe. Ne apăsa pe toți sentimentul că se adună peste noi nori grei, prevestitori de soartă rea.

Către sfârșitul anului, toată lumea din Florența înțelesese că regele Carol plănuia să invadeze Neapole în luna iunie a următorului an.

— O, Doamne! a strigat profetul, în timpul unei predici din perioada postului. Te-ai purtat cu noi ca un părinte mânios. Ne-ai alungat din preajma Ta. Grăbește dreapta pedeapsă, grăbește pârjolul, ca să putem să fim una cu Tine cât mai curând!

A vorbit despre o arcă pe care cei care se căiau se puteau sui ca să își afle adăpost de furia care avea să vină. Și-a încheiat predica spunând: Cito!

Cito! Iute! Iute!, cuvinte care îi îndemnau pe credincioși să-și caute refugiul până nu era prea târziu.

Dar, odată cu sfârșitul unui alt an, primăvara lui 1494 a adus cu ea speranțe noi – pentru mine, cel puțin. Mult timp după ce renunțasem la visul de a-l revedea pe Giuliano, Zalumma mi-a așezat în poală o altă scrisoare cu sigiliul Medici pe ea.

Lisa mea cea mai iubită,

Poate că acum ai să crezi că sunt un om care își ține cuvântul. Nu amrenunțat și iată roadele: fratele meu Piero mi-a îngăduit în sfârșit să îți cermâna. Inima mea se bucură nespus; pământul a devenit pentru mine unadevărat rai.

Sper că lunga mea tăcere nu te-a făcut să te îndoiești de sentimentele pecare le am pentru dumneata și mă rog la Dumnezeu ca sentimentele dumitalesă nu se fi schimbat. Buna credință mă îndeamnă să te avertizez, totuși: nouă,celor din familia Medici, ne-au ajuns la urechi murmurele de nemulțumire laadresa noastră și acuzațiile nedrepte la adresa lui Piero. Prețuirea oamenilors-a transformat în dușmănie; iar dacă tatăl dumitale și dumneata vețiconsidera cererea mea în căsătorie drept acceptabilă, e bine să știi că intriîntr-o familie a cărei influență se află în declin. Piero se declară încrezător șispune că totul va fi bine, dar eu mă tem că lucrurile ar putea lua o altă

întorsătură. A primit o scrisoare de la ambasadorii lui Carol: se cere ca 182

armata franceză să poată trece nestingherită prin Toscana, se cer arme șisoldați. Piero este de părere că nu poate da un răspuns limpede; legăturile defamilie îl obligă să-i ajute pe cei din Neapole, iar Papa Alexandru a emis o bulă

prin care l-a proclamat pe Alfonso de Calabria drept rege al acestui ținutsudic. Sanctitatea Sa a amenințat cu retragerea prerogativelor de cardinal alefratelui nostru Giovanni dacă Piero nu reușește să apere orașul de înaintarealui Carol.

Pe de altă parte, tuturor membrilor Signoriei li se cere, prin lege, să jurecă nu vor ridica niciodată armele împotriva Franței, iar Florența s-a bazatdintotdeauna pe comerțul cu ea. Drept care fratele meu cel mai mare segăsește pus într-o situație fără ieșire. Nici sfaturile care se bat cap în cap aleconsilierilor nu au cum să-l ajute. Arată-le oamenilor că lucrurile stau așacum ar trebui să stea, îi spune unul dintre ei. Și-atunci fratele meu dă cupiciorul într-o minge în plină stradă, se joacă sub ochii cetățenilor, ca să le deaimpresia că viața își urmează cursul firesc. Care este rezultatul? Oamenii spuncă nu e bun de nimic, îl numesc Zuccone, cap de dovleac.

Nu mă pot împiedica să cred că este victima unor eforturi de a discreditași a distruge casa noastră.

Gândește-te bine la toate înainte de a-mi scrie, iubirea mea, și trimite-mirăspunsul dumitale. Dă-mi de știre dacă sentimentele dumitale pentru mine s-au schimbat. Și, dacă îmi trimiți vorbă, am să vin! Imediat ce îmi este îngăduitsă-l vizitez pe tatăl dumitale, am să îți scriu ziua și ora.

Număr clipele până când am să ajung să te văd din nou. Fericirea meastă acum în mâinile dumitale.

Fie că e da, fie că e ba, rămân

Al dumitale pentru totdeauna,

Giuliano

Scrisoarea mi-a căzut din mâini. Mi-am prins obrajii îmbujorați în palme. Firește că Zalumma stătea chiar lângă mine, nerăbdătoare să afle ce conținea scrisoarea.

Mi-am ridicat ochii spre ea. Chipul parcă îmi încremenise de atâta adâncă uluială, vocea avea un ton aproape alb.

— Vine aici să îmi ceară mâna.

A făcut și ea ochi mari și ne-am uitat una la alta câteva clipe bune; după care, fiecare s-a apucat de umerii celeilalte și ne-am pus pe chicotit precum copiii.

183

XXXVI

I-am scris imediat lui Giuliano. Aveam speranțe atât de mari, încât n-am vrut să-mi amintesc insultele tatei la adresa familiei Medici sau ameninţarea lui cum că mă da va după un om cu frica lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, m-am agățat de promisiunea lui Giuliano: că va găsi el calea prin care să se ajungă la o înțelegere. La urma urmelor, era fiul lui Il Magnifico, expert în diplomație și în arta compromisului. Aveam încredere că el putea să facă imposibilul. Și, pentru că eu nu mă pricepeam la diplomație – mai ales când venea vorba despre tata –, mi-am ținut gura și nu i-am spus nimic despre gândurile lui Giuliano.

A început Postul Paștelui. În prima zi de vineri, Savonarola a urcat în amvon. Ne-a spus că un „nou Cyrus“ se pregătea să treacă Alpii – nu era regele persan din vremurile vechi, ci era Carol, care trebuia să treacă pe acolo în marșul său către Italia, firește.

Dacă mai înainte oamenii îl priveau pe Fra Girolamo cu o venerație amestecată cu spaimă, acum îl socoteau un semizeu, pentru că – în mințile lor – el era cel care prezisese, cu doi ani înainte, „necazuri cu Franța” – o vorbă des folosită.

— Dumnezeu îl călăuzește, proclama Savonarolo vorbind despre acest nou Cyrus. În fața lui fortărețele vor cădea și nici o armată nu-i va putea ține piept. Iar cel care conduce Florența se va purta ca un om care și-a băut mințile, făcând pe dos față de cum ar trebui. După ce îl criticase pe Piero, predicatorul și-a îndreptat săgețile către Papa Borgia: Tu, biserică a lui Christos, ești pricina pentru care s-a ridicat furtuna! Și iarăși a vorbit despre Arcă, unde dreptcredincioșii își puteau găsi refugiul în fața potopului care va veni. Și-a încheiat predica cu același strigăt: Cito! Cito! Iute! Iute!

Intre timp, regele Carol și-a mutat curtea de la Paris la Lyon, mai în sud

– prea aproape de Toscana. Toți locuitorii din Florența au devenit neliniștiți; cei care până atunci își băteau joc de Fra Girolamo au început și ei să-i asculte vorbele.

Cu vreo câteva săptămâni înainte de Paște, într-o dimineață cenușie și înnorată, Zalumma și cu mine ne-am întors de la piață destul de repede. O

burniță ușoară îmi umezea fața și părul. Cu ceva vreme înainte, tata anunțase că, în timpul postului, urma să renunțe nu doar la carne, ci și la 184

pește. Cum eram obligați cu toții să ținem pasul cu pioșenia lui, nu a mai fost nevoie să ne oprim nici la măcelar, nici la vânzătorul de pește.

În timp ce trăsura noastră dădea colțul să ajungă în spatele casei, am zărit o caleașcă având blazonul Medici pe portiere. Nu era acolo de mult: superbii cai albi încă respirau zgomotos de pe urma drumului. Vizitiul se afla la locul lui și ne-a zâmbit prietenos, în semn de salut.

— Dumnezeu să ne aibă în pază! a șoptit Zalumma.

M-am dat jos și i-am poruncit vizitiului nostru să ducă mâncarea la bucătărie. Mă mâniasem pe tata: aranjase o întâlnire cu cel care mi-era curtezan când eu eram plecată. În același timp, chiar simplul fapt că-l primise pe Giuliano mă surprindea. Se reaprindea în mine speranța că alesul meu era în stare să-și convingă nu doar fratele, ci și pe tata.

Mânia mi s-a transformat în groază când mi-am dat seama cum arăt. Ca să-l potolesc pe tata, începusem să mă îmbrac în haine neatrăgătoare, de culoare închisă, ba chiar mă supusesem ideii învechite de a purta topaze, pietre despre care se spunea că ar domoli focul lui Eros și le-ar ajuta pe fecioare să-și păstreze castitatea. În ziua cu pricina, alesesem o rochie cu guler înalt din lână maronie, care se potrivea bine cu topazele din colier.

Arătam întocmai ca o piagnona plină de cucernicie. Vălul ușor de culoare neagră nu reușise să-mi ferească părul de umezeală și o mulțime de cârlionți ieșiseră la iveală.

Am luat-o pe Zalumma de mână.