Draga mea Madonna Lisa,
Sunt foarte dezamăgit că tatăl dumitale nu a dat încă nici un răspunsscrisorii noastre în care îi ceream să-ți îngăduie să vizitezi Castello, împreună
cu noi. Nu pot decât să presupun că nu este vorba despre o scăpare, ci despreun refuz tacit.
Iartă-mă că nu am putut scrie mai devreme. Tata a fost atât de bolnavîncât încep să-mi pierd orice speranță. Pietrele prețioase păstrate în vin pecare i le-au administrat doctorii s-au dovedit fără efect. Din pricina stăriiproaste a sănătății lui, nu am vrut să-l tulbur. În schimb, am vorbit cu Piero,fratele meu mai mare, care a fost de acord să-i scrie lui Ser Antonio o altă
scrisoare, în numele meu. Îi va da de înțeles tatălui dumitale că, dacă o vizită
la Castello i se pare necuvenită, s-ar putea învoi să vin eu în casa voastră – înprezența tatălui dumitale și a fratelui meu, desigur.
Dacă nici această idee nu va fi primită bine, trebuie să pun o întrebare:există în oraș vreun spațiu public în care să ne putem întâlni din întâmplare?
Îmi cer iertare pentru lipsa de sfială. Vine din dorința disperată de a tevedea din nou. Până atunci, rămân
Umilul dumitale servitor,
Giuliano de Medici
Am rămas pe gânduri o vreme, cu scrisoarea în poală. Prima alegere era piața, evident. Mă duceam des acolo, deci nimănui nu avea să-i pară
ciudat. Totuși, puteam să mă întâlnesc pe-acolo cu vreun vecin sau cu un prieten de familie, cu soția sau servitorul vreunui bărbat care-l cunoștea pe tata. Era un spațiu aglomerat – dar nu atât de aglomerat încât să pot scăpa de ochii ageri ai vizitiului nostru – și era plin de cunoscuți. Întâlnirea dintre o tânără și unul dintre fiii familiei Medici n-ar fi trecut neobservată. Nu mai era nici un alt loc unde vizitiul să mă fi dus des. Dacă îi ceream să mă ducă
într-un loc neobișnuit, sigur îi povestea totul tatei.
Zalumma se ținea în preajma mea, măcinată de curiozitate, totuși, buna-creștere îi dicta tăcerea. Aștepta să vadă cât anume eram dornică să-i împărtășesc.
— Cât ar dura – am întrebat, în cele din urmă – până să ajungă
răspunsul la Ser Giuliano?
— Ar fi în mâinile sale până mâine.
M-a fericit cu un zâmbet tainic. Îi povestisem totul despre vizita din palatul Medici: despre bunătatea și sănătatea șubredă a lui Ser Lorenzo, despre îndrăzneala tânărului Giuliano, despre frumusețea și rafinamentul 149
lui Leonardo. Ca și mine, știa că nu ma pot mărita cu Giuliano, dar cred că o parte din ea se desfăta atunci când regulile bunei-cuviințe erau călcate în picioare. Poate că și ea era pradă unei speranțe nebunești: se gândea că, nu se știe cum, imposibilul ar putea să se întâmple.
— Adu-mi o pană și hârtie, am spus și, când le-am avut, am scris un răspuns. Imediat ce l-am împăturit și l-am sigilat, i l-am dat Zalummei.
După care m-am ridicat, am tras zăvorul de la ușă și m-am dus jos să-l caut pe tata.
XXIX
Tata m-a îmbrățișat când i-am spus că am hotărât să mă duc cu el la biserică.
— Două zile, i-am spus. Dă-mi doar două zile ca să mă rog și să mă
pregătesc sufletește; pe urmă, vin cu dumneata.
În ziua următoare, întocmai cum promisese Zalumma, scrisoarea i-a fost înmânată lui Giuliano; Giuliano l-a lăsat pe mesagerul necunoscut să
aștepte și a așternut chiar atunci un răspuns pe hârtie. Seara, în siguranța odăii mele, l-am citit și răscitit până când Zalumma a stăruit să sting totuși lumânarea.
Deși plouase neîncetat în ajun, seara celei de-a doua zile era frumoasă, atât cât se putea spera pentru un început de aprilie. Când ne îndreptam spre biserica San Lorenzo, soarele atârna în josul cerului și o briză răcoroasă
părea să țină piept căldurii care venea de la el.
Tata nu exagerase în privința numărului de oameni care se duceau să
asculte predicile călugărului. Mulțimea acoperea treptele bisericii și se revărsa spre piazza. Și totuși, în ciuda adunării impresionante de oameni, nu se simțea în aer pic de entuziasm, nu era nici urmă de vioiciune sau de bucurie. Totul era tăcut ca la înmormântare și liniștea nu era tulburată decât de suspine și de rugăciuni rostite în șoaptă. Toate persoanele erau înveșmântate în culori închise. Nu se zărea nici o femeie care să facă paradă
de straie strălucitoare, nici o sclipire de ai lisau de pietre scumpe. Părea că
un cârd mare de corbi smeriți s-a lăsat pe pământ.
Nu aveam cum să ne facem loc prin mulțime ca să auzim. Preț de o clipă, am simțit că mă îmbolnăvesc de frică: oare tata voia să stăm afară în piazza? Dacă se întâmpla așa, totul era pierdut.
Dar, în timp ce tata mă ajuta să cobor din trăsură, și-a făcut apariția Giovanni Pico; era clar că ne așteptase. Când am dat cu ochii de el, am simțit iar că tresar.
150
Tata l-a îmbrățișat pe Pico, dar îl cunoșteam îndeajuns ca să îmi dau seama că entuziasmul lui era mimat. În zâmbetul lui stăruia doar o urmă de răceală, care a dispărut aproape imediat când s-a tras înapoi – puțin cam prea repede.
Cu brațul pe umerii tatei, contele s-a întors și ne-a condus spre intrarea în biserică. Mulțimea s-a dat la o parte din fața lui; cei mai mulți l-au recunoscut și s-au înclinat, știind de legătura strânsă pe care o avea cu Fra Girolamo. S-a strecurat cu ușurință în sanctuar, conducându-l pe tata care mă luase de braț și mă trăgea după el. Zalumma se ținea în urma noastră.
Ultima oară când îl ascultasem pe Savonarola, biserica San Marco fusese plină, dar aici, la San Lorenzo, oamenii renunțaseră la orice fel de amabilități și conveniențe sociale și stăteau înghesuiți unul în celălalt, umăr lângă umăr: abia aveau loc să-și ridice brațele ca să se închine. Deși era o noapte răcoroasă, în biserică se simțea căldura pe care o degaja numărul mare de trupuri; aerul era închis – încărcat de zgomotul respirațiilor, al suspinelor, al rugăciunii – și mirosea a sudoare.
Pico ne-a dus spre partea din față a bisericii, unde masivul Domenico ne păstrase un loc. Mi-am întors repede fața, ca nici el, nici ceilalți să nu poată citi ura din privirea mea.
