Numai că Florența era schimbătoare și crudă. La urma urmelor, îi exilase pe Petrarca și pe Dante, cei pe care acum îi proslăvea drept fiii ci cei mai vrednici. Piero s-a dovedit un om slab, nevolnic – așa s-a spus.

Alături de tata și de contele Pico – peste care se așeza tot mai mult un aer de suferință – am ascultat predica de Paște a lui Savonarola. Se străduise pe cât îi stătea în putință să dea glas cuvintelor lui Dumnezeu, a zis el. Acum era ultima dată: n-avea să mai rostească o altă predică până când Domnul nu-i poruncea iar să urce în amvon. Mi-am adunat puterile ca să nu zâmbesc, ușurată.

Fie ca toată lumea să se îndrepte cât poate de repede spre adăpostul Arcei lui Dumnezeu, a mai spus. Noe vă cheamă acolo chiar astăzi. Ușa este 188

larg deschisă, dar va veni vremea când se va închide și mulți se vor căi că nu au intrat la timp.

N-aveam nici cea mai mică intenție să intru și nici să mă scufund în căință. Dimpotrivă, mă bucura gândul că urma să fiu cruțată de sentințele lui Fra Girolamo. Mă duceam și acum, de două ori pe zi – însoțită de Zalumma și de tata, dar fără Pico cel mieros, slavă Domnului – la slujba de la Santo Spirito; unde era îngropată mama, unde amintirea ei îmi aducea tihnă, unde Dumnezeu era un tată drept și iubitor, mult mai dornic să salveze suflete și să-i mângâie pe cei bolnavi decât să-i chinuie pe cei păcătoși.

Nu-mi trebuia nici un Dumnezeu ca să am parte de chinuri; inima mea mi le oferea cu prisosință. Într-una dintre seri, după cină, închisă în odaia mea, am așternut pe hârtie un singur rând. Cu pana pe care o folosise mama.

După ce am semnat scrisoarea, am împăturit hârtia de două ori, cu grijă, și am sigilat-o cu ceară roșie.

I-am încredințat-o Zalummei.

S-a așezat în fața mea cu brațele încrucișate peste piept. Era înspăimântătoare, cum stătea acolo, cu părul ei negru zbârlit care îi încadra la ța palidă.

— Nu mai e chiar așa de ușor, a zis ea. Tatăl dumitale îmi supraveghează orice mișcare.

— Atunci, se poate duce altcineva la palatul Medici. Nu-mi pasă cum faci; doar să ai grijă să ajungă.

— Mai întâi, trebuie să-mi spui ce ai scris.

Dacă ar fi fost vorba despre oricine altcineva în afară de Zalumma, care o îngrijise pe mama cu atâta devotament, atentă la toate semnele bolii ei, care fusese alături de mine la moartea ei, i-aș fi amintit pe loc că, pentru o sclavă, dădea semne de obrăznicie primejdioasă. Am oftat și-apoi am rostit cuvintele care-mi răpiseră somnul atâtor și atâtor nopți.

— Sunt gata să vin la dumneata; nu-mi trebuie decât un semn și un prilej!

Era ceva mai mult decât scandalos; fără încuviințarea tatălui, nici nu se punea problema unei căsătorii în toată regula. Riscam să fiu condamnată nu doar de societate, ci și de Giuliano.

Stăteam acolo, cu un aer obosit, și așteptam să înceapă tirada Zalummei.

Dar am așteptat degeaba. M-a privit îndelung, în liniște. După care a spus încet, dar cât se poate de hotărât:

— Am să plec cu dumneata, se-nțelege.

189

A luat scrisoarea și a vârât-o în sân. M-am întins și i-am strâns mâna cu putere. Nici una nu a zâmbit: conspirația noastră era o problemă mult prea serioasă. Dacă tata refuza să-și dea consimțământul, rangul n-ar fi fost cu nimic mai bun decât cel al unei metrese.

Mult iubita mea Lisa,

Scrisoarea dumitale m-a mișcat atât de mult încât îmi vine să plâng. Mă

simt copleșit de smerenie acum când știu că, de dragul meu, ești gata să riștioprobriul. Și mă simt îndemnat să fac mai mult ca să devin vrednic de o ființă

ca dumneata.

Dar nu îți pot îngădui să vii la mine acum.

Să nu crezi cumva, nici măcar pentru o clipă, că am de gând să renunț ladumneata sau la dragostea noastră; ești în fiecare gând al meu. Însă, cum suntsigur că îți dai seama, faptul că-mi scrii e în sine o primejdie. Și un asemeneagând mă neliniștește încă și mai mult decât despărțirea pe care trebuie să oîndurăm.

Fără îndoială că ai auzit despre încercarea de a-l înlătura pe Piero, pusă

la cale de verii noștri Lorenzo și Giovanni. Și, între timp, situația noastră s-aînrăutățit și mai mult. Chiar astăzi Piero a primit o scrisoare de laambasadorii noștri la Lyon. Carol i-a alungat de la curte; acum sunt în drumspre Toscana. Și bancherii noștri au fost puși pe drumuri.

A scăzut oare focul iubirii mele? Niciodată. Dar nu pot să îndur gândulcă te-ai putea așeza de bunăvoie în calea primejdiei. Ai răbdare, iubirea mea.

Lasă timpul să treacă, să se așeze cumva treburile cu regele Carol. Îngăduie-mi un răgaz să caut un mijloc de a-l domoli pe tatăl dumitale, pentru că nu potsă-ți cer să vii la mine în împrejurări atât de nefericite – cu toate că, așa cumspuneam, faptul că dumneata ai fi gata să o faci mă mișcă până în adânculsufletului. Ești o femeie puternică; tata ar fi foarte mândru de dumneata.

Când am să fiu încredințat că ești în siguranță, am să trimit după

dumneata.

Până atunci, rămân

Al dumitale pentru totdeauna,

Giuliano

Nu am răspuns și nici n-aș fi putut. La ce-ar fi folosit să dau glas durerii, ba chiar mâniei pe care mi-o stârnise fiindcă nu mă chemase la el de îndată? Ce legătură avea iubirea noastră cu politica?

190

Ultima parte a verii a fost tristă. Vremea s-a schimbat și a devenit apăsătoare. Au murit o grămadă de pești. Îi zăreai plutind pe apele râului Arno, le vedeai carnea putrezită lucind argintat în lumina soarelui.

Duhoarea s-a strecurat în tot orașul. Credincioșii spuneau că este mirosul Morții, care se apropie în marș, traversând munții. În ciuda tăcerii profetului, tot mai mulți dintre locuitori, unii chiar și din rândurile nobilimii, se supuneau învățăturilor sale și renunțau la hainele elegante. Pete de negru, de gri, de albastru și maro închis colorau străzile. Duse erau nuanțele mândre desprinse parcă din coada păunului – de albastru și verde și violet –, dusă era veselia șofranului și bogăția roșului aprins.

Urcați pe Arcă… cito, cito!

Peste tot domnea frica. Oamenii se simțeau pierduți în lipsa lui Savonarola, care le spunea ce gândește Dumnezeu, și-atunci își schimbau între ei șoapte îngrozite, povestind despre tot felul de prevestiri și semne rele: despre niște nori, văzuți pe cerul orașului Arezzo, care păreau aidoma unor războinici călare, cu săbiile ridicate deasupra capetelor; despre un călugăr de la Santa Maria Novella care a fost copleșit, chiar în timpul slujbei, de o viziune – un taur aprins ca focul își izbea coarnele de zidul bisericii; despre o furtună cumplită, la Puglia – întunericul pe care l-a adus a fost brusc săgetat de un fulger orbitor a cărui lumină a dezvăluit nu doar unul, ci trei sori atârnați pe cer.

Tata părea să fi uitat de cererea în căsătorie a lui Giuliano și de ideea unui soț dintre adepții lui Savonarola. Părea mai tulburat decât de obicei și cu mintea aiurea. După spusele Zalummei, cei din familia Medici refuzau să-și mai cumpere lâneturile de la el, punând capăt unei înțelegeri care dura încă de pe vremea lui Cosimo de Medici și a străbunicului meu. Afacerile mergeau prost: deși stofa de lână era preferata celor mai avuți dintre piagnoni, tata nu-și mai putea vinde țesăturile în culori vii; îi era tot mai greu să le vândă și pe cele în culori mohorâte, pentru că oamenii nu se înghesuiau să cheltuiască bani pe haine în vremuri atât de nesigure.

Dar mai erau și alte lucruri care-l nelinișteau și pe acelea nu le puteam ghici. Se ducea dis-de-dimineață la slujba de la Santo Spirito, apoi la prăvălie și nu se mai întorcea acasă până seara. Eram convinsă că mergea și la slujba de seară, fie la Dom, fie la San Marco, și probabil că se întâlnea acolo cu prietenul lui Pico. Totuși, nu spunea nimic despre ce făcea, venea acasă

târziu și lua cina cu Ser Giovanni, fără să-i mai pese dacă eram acolo să îi întâmpin sau nu.

191

Până în luna august, regele Carol își și mobilizase trupele și trecuse Alpii; Cyrus cel atotcuceritor își începuse marșul spre Toscana. Ce are de gând să facă Piero de Medici ca să ne vină în ajutor? întrebau oamenii. Tata pufnea dezaprobator.

— Se distrează făcând sport și umblând cu tot felul de femei; se joacă

în timp ce Roma arde, la fel ca Nero.

Isteria colectivă s-a întețit în septembrie: mercenarii care li s-au alăturat francezilor au făcut ravagii cumplite în Rapallo, oraș de pe coastă, la sud de Torino și Milano. Soldații aceștia nu semănau deloc cu condottieri italieni, care jefuiau fără restricții și călcau recoltele sub copitele cailor, în schimb cruțau viețile oamenilor. Nu, săbiile plătite cu simbrie erau ale cumpliților elvețieni, pentru care bogățiile nu erau de ajuns: ei tânjeau după

sânge. Și îl vărsau omorând orice suflet care le ieșea în cale. Străpungeau cu sulița bebeluși care sugeau la sânul ma mei; jupuiau de vii femei cu burta la gură. Retezau capete, mâini și picioare. Rapallo se transformase într-un cimitir sinistru de rămășițe umane neîngropate, în plină descompunere, care zăceau unele peste altele în lumina soarelui.