După anunțarea logodnei, viitorul meu mire ar fi oferit un prânz și, în timpul lui, de față cu prietenii și familia, mi-ar fi dăruit un inel.

În ziua nunții, aș fi purtat o rochie strălucitoare, după un model făcut chiar de Giuliano, cum cerea obiceiul. M-aș fi urcat pe un cal alb și, urmată

pe jos de femeile din familia mea, aș fi traversat călare Ponta Santa Trinita și aș fi luat-o pe Via Larga, până la reședința Medici. În fața noii mele case ar fi fost întinsă o ghirlandă de flori și n-aș fi îndrăznit să trec peste ea până n-ar fi venit viitorul meu soț să rupă lanțul.

De acolo, am fi mers la biserică. După ceremonie, m-aș fi întors pe jos la casa tatălui meu și aș fi dormit de una singură. Abia în ziua următoare, după festin, s-ar fi consumat căsătoria.

199

Pentru mine însă, n-avea să fie nici un sensale; Lorenzo murise și mi-era cu neputință să mai aflu vreodată care credea el că ar fi fost bărbatul cel mai potrivit pentru mine. Nu aveam decât hotărârea de neclintit și dorul, ale lui Giuliano și ale mele.

Cât despre zestre, Lorenzo și nu tata o plătise de mult – deși Giuliano, prin relațiile pe care le avea la Signorie înregistrase toată suma sub numele lui Antonio di Gherardini. Eram convinsă că, în momentul în care tata avea să descopere înșelăciunea, avea să ceară ștergerea sumei din registru.

Rochia era făcută după un model ales de mine și o purtasem cu trei ani înainte când vizitasem palatul Medici; o rochie cu fuste din catifea gofrată de un verde-albastru intens, cu un model satinat de frunze și un corsaj în care aceeași catifea se combina cu un damasc de un verde palid. Crescusem între timp, iar Zalumma și cu mine făcuserăm tot felul de modificări febrile, în mare taină: lungiserăm fusta și mânecile, lățisem corsajul cât să poată intra în el corpul unei femei, nu al unei fetițe.

Nu călăream pe un cal alb, nici o femeie din familie nu mă însoțea –

nici măcar Zalumma, care ar fi știut cel mai bine cum să mă liniștească. O

servitoare pe nume Laura, o femeie blândă poate cu doi ani mai mare decât mine, m-a ajutat să mă îmbrac într-unul dintre dormitoarele neocupate –

sub un portret din tinerețe care înfățișa chipul acru al Claricei de Medici.

Avea pe ea un șorț și o rochie atât de mohorâtă încât eu păream fastuoasă.

Am ținut morțiș să păstrez medaliile de aur ale lui Lorenzo lângă inima mea.

În timp ce servitoarea trăgea de camicia prin despicătura mânecilor și se uita atent ca să fie sigură că ambele părți sunt la fel de înfoiate, ochii mi s-au oprit pe chipul doamnei Clarice.

— Aici erau odăile ei?

Laura și-a ridicat privirea spre portret, cu sclipirea șugubeață a cuiva care știa ce știa.

— Da, Madonna. Acum sunt ale Madonnei Alfonsina. E plecată la Poggio a Caiano de câteva zile. Bănuiesc că Ser Giuliano nu are să-i dea de veste despre dumneavoastră decât atunci când se întoarce.

Am tremurat; puteam să-mi închipui reacția ei.

— Și ceilalți?

— Știți că Ser Piero s-a dus la Sarzana… Când am dat din cap că da, a continuat: Nu trebuie să vă faceți griji dinspre partea lui; el privește lucrurile cu bunăvoință. Dar mai este și Eminența Sa Ser Giovanni, cardinalul. S-a dus să ia parte la slujbă și mai are și întâlniri de afaceri. El nu știe nimic. Nu cred că Ser Giuliano are de gând să-l anunțe dacă nu e nevoie.

200

A pus mâna pe o perie elegantă – din cele ale viitoarei mele cumnate, după cum am presupus.

— Să-l periem, nu?

Am dat din cap. Dacă aș fi încercat vreo coafură mai sofisticată în dimineața aceea, tata sau servitorii ar fi băgat de seamă – așa că am procedat ca de obicei: mi-am lăsat pletele pe umeri, cum îi stă bine unei tinere necăsătorite. Pe urmă, Laura mi-a pus pe cap toca de brocart pe care o adusesem cu mine. La urmă, mi-am pus colierul de perle neșlefuite al mamei cu pandantivul mare de acvamarin.

Când am pus mâna pe el, mi-a venit greu să nu mă gândesc la mama și la căsătoria ei nesăbuită, la nefericirea în care trăise și murise.

Laura și-a așezat ușor mâna peste cotul meu.

— Nu se cade să fiți tristă în asemenea clipe! Madonna, vă căsătoriți cu bărbatul care are cea mai nobilă inimă și cea mai iscusită minte din toată

Toscana. Trăim vremuri grele, dar, câtă vreme sunteți lângă Ser Giuliano, nu aveți de ce să vă temeți. Ia priviți, ca să aveți idee ce au să vadă ochii soțului dumneavoastră, când vă duceți spre el. Nu se află pe lumea asta ceva mai plăcut privirii.

Și mi-a dat o oglindă magnifică, din aur masiv bătut cu diamante.

I-am înapoiat oglinda, după ce-am aruncat o privire iute, nemulțumită.

Îmi trecuse prin minte că nuanțele rochiei mele se bat cap în cap cu auriul și roșul de carmin al hainelor lui Giuliano.

Crezând că totul era gata, am dat să mă îndrept spre ușă, dar Laura s-a grăbit să spună:

— Nu, ținuta nu este completă!

S-a apropiat de un scrin și a scos din el un voal lung – de un alb transparent ca pânza de păianjen, brodat în fir de aur, cu unicorni și grădini de vis. Mi l-a pus pe cap cu solemnitate, acoperindu-mi fața; tot ce era în jur a devenit brusc neclar și scânteietor.

— Madonna Clarice l-a purtat când s-a căsătorit cu Ser Lorenzo, a zis ea, și Alfonsina când s-a căsătorit cu Piero. Giuliano a avut mare grijă și l-a dus la preot să-l sfințească din nou, pentru dumneavoastră. Laura a zâmbit: Acum e gata totul.

M-a condus spre catul de jos, unde era capela privată a familiei Medici.

Mă așteptam să găsesc pe cineva șezând în fața ușii, dar coridorul era pustiu.

Am simțit că mi se face rău, atât eram de îngrijorată văzând una ca asta.

Cuprinsă de panică, m-am întors spre Laura.

201

— Zalumma, am îngăimat eu. Sclava mea… ar fi trebuit să ajungă până

acum, cu lucrurile mele. Giuliano trebuia să trimită o trăsură să o ia.

— Să mă duc să aflu ce s-a întâmplat cu ea, Madonna?

— Te rog, am spus eu.

Hotărârea mea era luată și urma să merg până la capăt, dar absența Zalummei mă tulbura mult. Contasem pe faptul că avea să fie lângă mine, la nunta mea, așa cum fusese și lângă mama, la nunta ei.

Laura s-a dus să întrebe ce și cum. După câteva clipe, când s-a întors, veștile nu erau cele pe care mi le doream.

— Aici n-a ajuns nici o vorbă, Madonna. Trăsura încă nu s-a întors.

Mi-am cuprins tâmplele în palme.

— Nu pot să aștept până vine.