și, având în vedere devoțiunea adepților săi, unul pe care nu era sănătos să-l rostești nici pe stradă.
Piazza era plină de trăsuri și de oameni veniți pe jos să vadă
distrugerile.
Nu erau la scara spuselor măcelarului, dar fulgerul lovise candelabrul de aramă din vârful cupolei înalte și îl arsese la suprafață. Și fusese afectată
structura. Două nișe se prăvăliseră la pământ, una crăpase cupola, iar cealaltă lăsase o gaură mare în acoperișul unei case din apropiere. Căzuseră
și bucăți de marmură, care se rostogoliseră în partea de vest a sanctuarului 160
și zăceau pe jos. Oameni veniți pe jos se îngrămădiseră în jurul fiecăreia dintre ele, păstrând o distanță respectuoasă; un copil a întins mâna să atingă
una dintre pietre, dar mama lui l-a smucit repede înapoi, de parcă marmura însăși se afla cumva sub blestem.
Un bătrân cu părul alb și-a întins brațul spre apus, către Via Larga.
— Ați văzut? a răcnit el, părând să se adreseze tuturor. S-au rostogolit în direcția palatului Medici. Domnul l-a avertizat pe Il Magnifico să se lepede de căile cele ticăloșite, dar nu-Și mai poate stăpâni sfânta mânie!
M-am întors la vizitiu, care stătea și acum pe capră, minunându-se de ceea ce i se arăta în fața ochilor.
— Am văzut destul. Du-ne înapoi acasă, repede.
M-am băgat în pat și i-am trimis vorbă tatei că sunt bolnavă și n-am să
pot asista la slujba de seară, alături de el. Mi-am petrecut ziua cu pricina și pe cea de după în așteptarea unei scrisori de la Giuliano, dar scrisoarea n-a sosit.
La cererea tatei, am coborât la o cină târzie. La început am crezut că
vrea să mă roage să mă duc cu el la slujbă în dimineața următoare, drept care am fost posacă și m-am străduit să par cât mai amărâtă cu putință. De fapt, el venise să-mi dea niște vești uluitoare.
— Leii din palatul Signoriei, a început el. Știam despre ce era vorba, bineînțeles; fuseseră un dar oferit de Lorenzo. Cei doi lei erau ținuți în cuști și etalați drept simboluri ale puterii florentine. După atâta vreme, unul l-a sfâșiat pe celălalt. Sunt tot felul de semne, Lisa. Prevestiri de rău augur.
Era seara zilei de opt aprilie. Mi-am scos hainele de zi și m-am așezat în pat, dar ochii nu mi se închideau deloc; m-am învârtit de pe-o parte pe alta până când am trezit-o pe Zalumma, care a bombănit ceva de neînțeles.
Când am auzit zgomotul unei trăsuri care s-a oprit brusc la noi la palazzo, în partea din spate, mi-am tras repede o camicia și m-am grăbit spre coridor să mă uit pe fereastră. Vizitiul cobora deja; nu prea puteam să
disting altceva decât siluetele cailor și mișcările unui bărbat sub flacăra unei făclii pe care o ținea deasupra capului. Umerii încordați ai vizitiului, pasul lui grăbit, toate vorbeau despre un mesaj urgent și tragic.
S-a dus către loggia. M-am îndreptat iute spre capul scărilor, cu urechile la pândă. Omul a început să bată cu pumnii în ușă strigând numele tatei. A urmat o oarecare harababură, s-au auzit zgomote de pași amestecați dinspre odăile servitorilor adormiri și, până la urmă, vizitiul a fost primit înăuntru.
161
După o vreme, am auzit vocea aspră a tatei și răspunsul prea slab ca să-l pot desluși al vizitiului.
Până se răsune pe scări pașii tatei – cu mersul grăbit al cuiva care fusese trezit brusc din somn – eu mă și înfășurasem în mantello. Nu-mi aprinsesem nici o lumânare, drept care a făcut ochii mari când m-a văzut.
Flacăra lumânării pe care-o ținea în mână arunca o lumină cadaverică peste chipul lui.
— Așa, deci ești trează. Ai auzit?
— Nu.
— Îmbracă-te, cât mai repede. Ia-ți și pelerina, cea cu glugă.
Nedumerită, m-am întors în cameră și am trezit-o pe Zalumma. Era adormită și nu înțelegea nimic din explicațiile mele, dar m-a ajutat să-mi pun o rochie.
M-am dus jos, unde aștepta tata cu lumină cu tot.
— Orice îți spune… a început el, după care s-a întrerupt, pradă unei emoții pe care n-o înțelegeam. Când și-a revenit, a repetat: Orice îți spune, ești fiica mea și te iubesc.
XXXII
Nu am răspuns, pentru că n-aveam idee ce-aș fi putut să răspund. M-a dus afară; am trecut prin loggia și am ajuns la o trăsură care se afla în așteptare, cu vizitiul pregătit. La vederea blazonului Palle de pe portieră, m-am oprit o clipă din mers. Giuliano? Dar era cu neputință – tata nu m-ar fi dat niciodată de bunăvoie.
Tata m-a ajutat să urc în trăsură, a închis portiera și, prin fereastra deschisă, m-a luat de mână. Nu părea sigur dacă să mă însoțească sau nu. În cele din urmă, a spus:
— Ai grijă. Încearcă să nu fii văzută sau să vorbești cu ceilalți. Nu spune nimănui ce urmează să vezi sau să auzi.
După care s-a dat înapoi și i-a făcut semn vizitiului să o ia din loc.
Ora târzie îmi tocise ascuțimea minții – dar, pe când trăsura sălta caldarâmul de pe Ponte Vecchio, mi-am dat seama că fusesem chemată.
Drumul a durat mai mult decât mă așteptam. Nu ne îndreptam spre palazzo Medici, mergeam undeva în afara orașului. A fost o oră bună de mers pe drumuri de țară. În sfârșit, am trecut pe lângă un șir de copaci ca niște umbre negre și am ajuns pe o alee cu prundiș. A mai trecut o vreme 162
până când vizitiul a oprit caii, între o grădină pătrată, îngrijită și fațada unei case. Deși orele erau înaintate, la toate ferestrele se vedea auriul luminilor; o casă în care nimeni nu dormea.
Bărbații care păzeau intrarea în vilă își părăsiseră posturile și stăteau prin preajmă, pe lângă torțele aprinse în aer liber, vorbind cu glas scăzut. În timp ce vizitiul mă ajuta să cobor, unul dintre ei și-a strâns degetele peste puntea nasului, chiar sub sprâncene, și-a început să plângă în hohote.
