Un bătrân a zbierat:
— Spune adevărul. Judecata lui Dumnezeu se abate asupra noastră
chiar acum!
M-am simțit cuprinsă de o spaimă inexplicabilă.
Când tata a reușit să iasă din biserică, urmat îndeaproape de contele Pico, nu m-a certat deloc, așa cum mă așteptasem. Ba dimpotrivă, s-a purtat cu blândețe. În timp ce mă ajuta să mă urc în trăsură, mi-a spus:
— Știu că, în ultima vreme, nu ți-a fost bine și mai știu cât de greu îți vine să-l vezi pe Fra Girolamo… Dar inima are să se vindece cu timpul.
158
Crede-mă, a mai zis el și vocea îi tremura de emoție. Mama ta îți zâmbește duios din Ceruri chiar acum.
Am ajuns acasă cu doar câteva clipe înainte de izbucnirea furtunii.
Noaptea, m-am trezit brusc în zgomotul asurzitor al tunetelor, iar fulgerele erau atât de puternice, încât primele săgeți le-am întrezărit și cu ochii închiși. Furtuna era prea violentă ca să se poată dormi, drept care Zalumma și cu mine ne-am dus la fereastră și am rămas cu privirile dincolo de râul Arno, la spectacolul descărcărilor orbitoare care luminau tot cerul.
Când în sfârșit s-a potolit și ne-am întors fiecare în patul ei, am căzut într-un somn adânc plin de coșmaruri.
XXXI
în dimineața următoare ne-am dus la piață. Eram cu mințile aiurea, mă
simțeam abătută la gândul că poate Giuliano se răzgândise, că poate tatăl lui sau Piero îl convinseseră în sfârșit ce prostie ar fi fost să se căsătorească cu cineva fără rang.
Totuși, doar mergând cu trăsura, și tot am simțit că în oraș se petrecuse ceva de mare importanță. În botteghe cei mai mulți meșteșugari nici nu-și puseseră mărfurile la vedere; în prăvăliile care erau deschise, proprietarii stăteau laolaltă cu clienții, cufundați în discuții serioase. Pe drumurile cele mai circulate, oamenii se adunau grupuri-grupuri șușotind.
Prima oprire a fost la măcelar. Era un om mai în vârstă, butucănos.
Chelise atât de mult încât scalpul rozaliu strălucea în lumina soarelui.
Bunica îi fusese clientă și apoi mama. Lucra cot la cot cu fiul cel mai mic, un puști al cărui păr auriu se rărise de pe acum în creștet.
Astăzi, zâmbetul măcelarului și buna lui dispoziție se evaporaseră. S-a aplecat în față cu un aer sumbru; m-am gândit atunci că murise cineva.
— Ați auzit ce s-a-ntâmplat, Monna Lisa? a zis el înainte să apuc să
întreb ceva. Ați aflat despre Santa Maria del Fiore?
Am clătinat din cap.
— Domul?
— S-a prăbușit, a spus el cu gravitate. Dumnezeu și-a aruncat spre el tunetele și domul cel uriaș a fost pus la pământ, în sfârșit. Și-a făcut cruce.
Am tras aer în piept cu spaimă. Ce îngrozitor: din frumusețe de Dom n-au rămas decât pietrele…
159
— Dar eu l-am văzut, când treceam peste pod, a zis Zalumma cu dispreț. E în picioare. Dacă s-ar fi prăbușit, am fi observat amândouă că
lipsește. Uitați-vă! a continuat ea arătând într-acolo. Se poate zări și de-aici!
Măcelarul era categoric.
— Partea centrală. A căzut partea centrală. Ce vedeți e doar cochilia.
Dacă nu mă credeți, mergeți să vă convingeți. Eu știu totul de la niște oameni care au fost chiar acolo.
Fiul lui, care despica o căpățână de miel ca să-i scoată creierul, ne-a auzit discutând și a strigat peste umăr.
— Unii spun că de vină e Lorenzo de Medici. Că el are un inel vrăjit în care ține închis un spirit și că spiritul a scăpat cumva noaptea trecută și s-a pornit pe distrugeri.
Tatăl lui a pufnit pe nas și a clătinat din cap.
— Superstiții! Totuși… trebuie să recunosc, întâmplarea te face să te gândești la predicile lui Savonarola. Eu nu am fost adeptul lui, dar s-ar putea ca diseară să mă duc la San Lorenzo ca să aud ce are de spus.
Zdruncinată până în măduva oaselor, am luat spata și rinichii de miel, lăsând creierul pentru un alt client. Ar fi trebuit să urmeze brutarul, dar i-am povestit vizitiului nostru despre catastrofă. Și, cu toate că-i era credincios tatei și nici în ruptul capului nu m-ar fi dus decât în locurile care îmi erau îngăduite, l-am convins lesne să ne repeadă până la Piazza del Duomo, să vedem distrugerile cu ochii noștri.
Drumurile care duceau la Santa Maria del Fiore erau înțesate, dar cu cât ne apropiam mai mult de catedrală, cu atât mai liniștite ne simțeam.
Domul de cărămidă roșie se ridica vizibil pe fundalul cerului florentin.
— Zvonuri prostești! a bombănit Zalumma. Aiureli bolnave stârnite de nebunul acela.
Nebun, mi-am zis eu. Era un cuvânt care-l descria perfect pe Fra Girolamo, dar unul pe care n-aș fi cutezat să-l folosesc în propria mea casă…
