Și totul era din vina lui Piero de Medici. Ca să preîntâmpine o revoltă, el dublase numărul gărzilor care păzeau sediul guvernului, Palazzo della Signoria, ca și numărul celor care apărau propria lui casă.

Am ascultat cu răbdare cuvintele grele ale tatei; am luat cunoștință de mârâielile servitorilor din jurul nostru și am tăcut.

Până și Zalumma s-a uitat cu înțeles către mine și mi-a spus:

— În zilele de astăzi, nu e deloc bine să fii prietenul familiei Medici.

Mie nu îmi păsa. Îmi făcusem planul și curând avea să vină și vremea să-l pun în aplicare.

XXXIX

Către sfârșitul lui octombrie, Piero – care se hotărâse în sfârșit să nu-i mai bage în seamă pe sfătuitori – a pornit călare spre nord, cale de trei zile, însoțit doar de câțiva prieteni. Ținta lui era fortăreața de la Sarzana, unde regele Carol își instalase tabăra. Inspirându-se dintr-o faptă a tatălui său –

care, de unul singur, îi ieșise cândva în cale regelui Ferrante și, punând la bătaie tot farmecul său, evitase un război cu Neapole – Piero spera ca gestul lui plin de cutezanță să poată salva Florența de soarta pe care o avusese Rapallo.

Odată Piero plecat, Signoria s-a simțit liberă să-și exprime pe față

opoziția. Șapte emisari au mers pe urmele lui Piero, cu gândul de a-l ajunge din urmă și de a sta cu ochii pe cea mai mică mișcare pe care o făcea.

Fuseseră instruiți să-i spună regelui Carol că, orice ar spune Piero, Florența îi aștepta cu bucurie pe francezi.

Până la 4 noiembrie, fiecare locuitor aflase că, fără să fi fost ademenit în vreun fel, Piero îi cedase lui Carol fortărețele de Li Sarzana, Pietrasanta și Sarzanella. Tata era furibund.

196

— O sută de ani! a tunat el și a dat cu pumnul în masă atât de tare, încât au zdrăngănit vasele. Atâta ne-a luat să cucerim pământurile astea și el le-a pierdut într-o singură zi!

Membrii Signoriei erau la fel de mânioși. În cursul aceleiași cine, am aflat că se hotărâseră să trimită spre Pisa un grup restrâns care să-l întâmpine pe Carol. Piero nu trebuia să se numere printre acești trimiși –

dar Fra Girolamo, da.

Asemenea vești erau atât de neliniștitoare încât mă lua cu amețeală, dar hotărârea mea era de neclintit, iar planurile mele de neschimbat.

În ziua de 8 noiembrie, am plecat cu trăsura de una singură, lăsând-o pe Zalumma acasă, chipurile fiindcă nu se simțea bine.

Fiind sâmbătă dimineața, ca orice bun florentin, tata se dusese la băile publice.

Ca să trecă peste Arno, vizitiul a luat-o pe Ponte Vecchio. Unele botteghe erau închise din pricina restricțiilor impuse de francezi, dar erau încă destule prăvălii care-și scoseseră la vedere mărfurile, în ciuda pericolului de asediu asupra orașului. Podul roia de trecători, călăreți și trăsuri.

În cele din urmă, am ajuns la piață – nu era chiar atât de multă lume acolo, dar forfoteala se întindea până spre cele patru colțuri, fiecare marcat de o biserică. Domul de cărămidă portocalie al lui Brunelleschi se înălța spre cer, alături de turnul palatului Signoriei. Neveste însoțite de servitori, bărbați în căutarea unui bărbier se învârteau de colo până colo. Mă

îmbrăcasem într-o rochie simplă, închisă la culoare, iar la gât purtam topazul. În corsaj ascunsesem medaliile de aur, ca să-mi poarte noroc.

Țineam în mână coșul pe care îl purta mai mereu Zalumma – deși, cu acea ocazie, așternusem o pânză pe fundul lui.

I-am văzut pe bărbieri, cu briciurile lor sclipitoare și holurile cu lipitori, pe spițeri cu prafurile și unsorile lor, pe negustorii de zarzavaturi și fructe cântându-și mărfurile fragede, uite-l pe brutar și coșurile lui cu pâine aburindă, bine mirositoare…

Și, puțin mai departe, se vedea dugheana măcelarului, cu iepuri jupuiți și găini jumulite de pene, atârnând cu susul în jos.

Nicicând nu mi s-a părut atât de straniu un loc care-mi era bine cunoscut.

Înainte de plecare, i-am spus într-o doară vizitiului că urina să trec pe la măcelar astăzi, deși nu mai cumpătaserăm nimic de la el de săptămâni întregi. Aveam nevoie de oase pentru supă, am zis eu.

197

I-am cerut să mă aștepte lângă dughenele negustorilor de verdețuri și fructe. Vizitiul a oprit caii și nici măcar nu s-a uitat spre mine când coboram din trăsură și mă îndreptam spre măcelar.

De fapt, totul a fost atât de simplu – atât de iute, de ușor, de înspăimântător. Măcelarul era un om bun, un om al lui Dumnezeu, dar vremurile erau grele și nesigure. S-a lăsat cumpărat, deși bănuia cam care era sursa pungii pline cu florini de aur.

Când mă apropiam, el tocmai râdea cu o femeie tânără pe care o întâlnisem adesea în piață, deși nu fuseserăm niciodată prezentate una alteia. Avea un chip dulce, iar acum se roșise și își dusese mâna la gură

încercând să ascundă lipsa unui dinte din față.

Când a dat cu ochii de mine, zâmbetul măcelarului a pierit; s-a apucat să împacheteze grăbit, într-o pânză, o coadă groasă și roșie de bou.

— Buon appetito, Monna Beatrice; fie ca bucata asta de carne să-l țină

pe soțul dumneavoastră Sănătos și în putere. Dumnezeu să vă ocrotească! S-a răsucit apoi spre cealaltă femeie care își aștepta rândul: Monna Cecilia, iertare, am o treabă urgentă, dar Raffaele se ocupă imediat de dumneavoastră… în timp ce fiul lui lăsa deoparte satârul și se apropia să

preia clienta, măcelarul s-a grăbit să spună, mai tare decât era cazul: Monna Lisa. În spate sunt bucăți de carne tocmai bună de prăjit. Aveți de unde alege. Veniți cu mine…

M-a condus îndărătul unei draperii, pe care mâinile lăsaseră în timp o mulțime de pete maronii, și am ajuns în partea din spate a dughenei. Din fericire, lumina era atât de firavă încât n-am văzut carcasele care atârnau în jur, în schimb auzeam piuitul puilor închiși în cuști. Mirosul de sânge și de măruntaie era atât de puternic încât mi-am astupat nasul.

Până la ieșire era puțin de mers. În lumina soarelui, pe pietrele calde ale pavajului lucea sângele care se scurgea din dreptul dughenei; se îmbibase și pe poalele fustelor mele. Dar spaima m-a părăsit curând, pentru că, la câțiva pași mai încolo, aștepta o altă trăsură – numai că era neagră și lipsită de orice fel de blazon. Dar l-am recunoscut pe vizitiu – care mi-a zâmbit iarăși în semn de salut.

Acei câțiva pași păreau imposibil de dus până la capăt, interminabili.

Eram sigură că aveam să mă împiedic și să cad. Totuși, am reușit să ajung până la trăsură. Portiera s-a deschis și, printr-un miracol, m-am trezit înăuntru: stăteam lângă Giuliano, iar coșul rămăsese pe jos, la picioarele mele.

198

Vizitiul a îndemnat caii. Roțile au scârțâit și am pornit-o la drum, departe de măcelar, departe de vizitiul care mă aștepta, departe de tata și de casa mea.

Giuliano era minunat, desăvârșit și ireal ca o pictură. Purta un farsetto de mire, din catifea gofrată de culoarea carminului, brodată cu fir de aur, și prinsă la gât cu o piatră mare de rubin. S-a uitat la mine cu ochi mari de uimire – aveam părul lipsit de orice podoabă și voalul negru transparent, rochia de un maro posomorât, mânjită de sânge pe poale – ca la o apariție nemaivăzută.

Am început să vorbesc în grabă, pe nerăsuflate; nu-mi puteam stăpâni tremurul din voce.

— Am adus rochia, firește. Am să trimit pe cineva să-mi aducă sclava, după ce se termină totul. E acasă și îmi strânge lucrurile… Vorbeam și în cap îmi răsunau gândurile: Lisa , ești nebună. Acum apare tatăl tău și pune capăt întregii povești. Sau se întoarce Piero și te azvârle afară din palat.

Eram gata să trăncănesc mai departe, dar el m-a apucat de mâini și m-a sărutat.

O trăire nouă a pus stăpânire pe mine, o căldură în pântece, gata să mă

topească. Topazul, pus în sfârșit la încercare, a dat înapoi. Am răspuns cu aceeași ardoare și am ajuns la palazzo cu părul și hainele în dezordine.

XL

Dacă viața mea ar fi fost la fel ca a altor fete, căsătoria ar fi fost pusă la punct de un sensale, un mijlocitor, cel mai probabil Lorenzo însuși. Tata ar fi plătit cel puțin cinci mii de florini și ar fi consemnat suma în registrul de stare civilă al orașului, pentru că altfel cununia n-ar mai fi avut loc.