focul în cămin. M-am înfășurat și am stat așa locului până când a plecat servitorul. Abia atunci m-am lăsat înduplecată, cu vorbe dulci: am lăsat totul deoparte și m-am cuibărit în brațele lui Giuliano.

— Portretul tău? Giuliano a slobozit un suspin lung. Da, sigur că da.

Tata i l-a cerut. Când vine vorba despre asemenea lucruri, Leonardo e groaznic, să știi. N-a terminat niciodată cele mai multe comenzi pentru care l-a plătit tata. Dar… a zis și mi-a zâmbit malițios. Am să-l somez. Am să-i pun tălpile pe jar. Am să-l leg cu lanțuri la el în atelier și n-am să-i dau drumul până nu e gata portretul. Chipul dumitale trebuie să fie cu mine mereu.

Am chicotit.

Giuliano a profitat ca să atace alt subiect.

— L-am pus pe unul dintre cei mai buni agenți ai noștri să-l viziteze pe Ser Antonio.

M-am crispat pe loc.

— Nu se poate discuta cu tata.

Giuliano mi-a atins ușor vârful nasului, de parcă ar fi încercat să-mi abată durerea.

— Știu. L-am întâlnit. Astăzi e mult prea supărat; se simte adânc jignit.

Să-i dăm un răgaz. Omul meu are să aștepte câteva zile. Până atunci, o să-l supraveghem pe tatăl tău, ca să fim siguri că nu face vreun lucru necugetat.

214

Spioni, m-am gândit eu cu neliniște. Cineva avea să stea în preajma casei tatălui meu, cu ochii pe el, și avea să-i raporteze lui Giuliano tot ce făcea. Deși gândul mă supăra, îmi aducea ușurare în același timp. Cel puțin știam că tata n-avea cum să se arunce în râul Arno fără să intervină nimeni.

— Omul meu are o vârstă respectabilă, este un bun creștin și are să-l trateze cu mult respect pe Ser Antonio. Am dovedit lipsă de înțelepciune când am crezut că tatăl dumitale ar putea fi ademenit să te dea de acasă

pentru bani sau pământ; este un om de caracter. Deși nu-i împărtășesc iubirea față de Fra Girolamo, îl înțeleg: vrea să fie sigur că te-ai căsătorit cu un bărbat onorabil și pios, că n-ai să-ți petreci zilele într-un lux deșănțat, ci ai să ți le dedici bunului Dumnezeu și soțului tău. Și să știi, Lisa, a mai spus Giuliano întorcându-și fața spre mine – capul meu se odihnea pe brațul lui, aproape de umăr –, eu cred în Dumnezeu și în nevoia omului de a-și păstra integritatea. Dacă tatăl dumitale ne cere să ne ducem să ascultăm predicile lui Fra Girolamo, așa am să fac.

Sinceritatea lui m-a mișcat, dar ultimele cuvinte m-au făcut să pufnesc.

— Atunci, ai să te duci de unul singur, am murmurat eu, deși cuvintele lui îmi umpleau inima de speranță. Dacă Giuliano se pleca într-atât încât să

îndure până la capăt predicile dușmanului de moarte al familiei Medici, l-ar impresiona pe tata… și pe toți locuitorii Florenței.

Privirile mi-au poposit asupra celor trei panouri pictate care acopereau tot peretele din fața noastră. Mai devreme, din pricina agitației, nu observasem decât niște vagi pete de roșu, galben și negru. Abia acum mi-am dat seama că erau imagini dintr-o bătălie crâncenă aflată în plină

desfășurare.

O lance ascuțită străpungea pieptul unui călăreț, ridicându-l cu totul din șa; oameni și cai de-a valma, morți sau în agonie, zăceau de jur împrejur, printre coifuri răsturnate și scuturi scăpate din mâini. Era o imagine cumplită, plină de haos și furie. Mi-am ridicat capul de pe brațul lui Giuliano și m-am încruntat.

— Aha, a zis Giuliano și a zâmbit. Uccello, Bătălia de la San Romano, locul unde Florența a învins Siena acum un veac.

— Dar e cât se poate de violentă. Trebuie să fi fost primul lucru pe care Lorenzo îl vedea dimineața și ultimul pe care îl vedea noaptea. De ce ar vrea cineva să aibă o priveliște atât de neliniștitoare în propria odaie de dormit?

Strălucind de entuziasm, Giuliano s-a ridicat din pat, așa gol cum era, și s-a îndreptat spre panoul central.

215

— Tatei îi plăcea mult, dar nu violența îl atrăgea pe el, ci atitudinea căpitanului, Niccolo da Tolentino. A fost un adevărat erou. Vezi? El e aici în mijloc, conduce atacul. Mi-a arătat un călăreț – singurul care mai avea coif –

din prima linie; își îndrepta lancea spre inima adversarului. Este un om neînfricat. Deși are în față o armată numeroasă, crede în izbândă. Și uite aici un exemplu minunat: ceea ce pictorii numesc noua perspectivă. Uită-te – cu degetul mare și arătătorul a măsurat dimensiunile unuia dintre soldații căzuți – și vezi cât de mare este omul acesta dacă îl așezi lângă căpitan.

Am tresărit. Dimensiunile omului căzut erau abia cât o parte din trupul căpitanului.

— Ce mic este! am spus eu râzând. Dar, de fapt, este firesc: dacă te uiți la cineva care stă întins, trupul lui pare mai mic decât e în realitate. Și – uite mai departe. Vezi cât de mici sunt bărbații de acolo, ca să dea impresia că se află la mare distanță?

Giuliano a zâmbit, încântat.

— Dacă n-ai fi femeie, aș spune că ar trebui să te faci artist! Nu știam că ești atât de iscusită. Da, ai înțeles întocmai magia perspectivei. Uccello a fost printre primii care au folosit-o. Tata avea un simț artistic nemaipomenit și ochiul format. Piero și Giovanni nu au nici cea mai mică idee despre minunile de artă care se află în jurul lor. E mare păcat.

Am zâmbit și eu.

— Înțeleg că Ser Lorenzo te-a iubit din cale-afară dacă te-a învățat asemenea lucruri.

Mi-a fugit gândul la Lorenzo, suferind și împresurat de dușmani, hrănindu-și curajul din imaginea războinicului de mult dispărut.

Giuliano a dat din cap, cu un aer mai serios.

— Din toată familia, eu l-am înțeles cel mai bine. Și el m-a înțeles pe mine. Piero seamănă mai mult cu mama, iar Giovanni… S-a oprit și a râs scurt: Nu știu sigur cu cine anume seamănă el. Poate cu străbunicul nostru Cosimo. Știe să se pună în valoare cu dibăcie.

Amurgul aducea cu el primele semne ale înserării. De la focul din cămin, Giuliano a aprins două lumânări, după care a venit înapoi în pat și s-a cuibărit lângă mine, suspinând ca după o oboseală foarte plăcută.

— De ce și-ar dori piagnoni să lucreze mână în mână cu ducele de Milano ca să-l alunge pe Piero de la putere?

Buna dispoziție i-a pierit. S-a sprijinit într-un umăr și s-a răsucit spre mine. Chipul îi era în penumbră.

216

— Nu știu de ce, a spus el. Dar știu sigur că își doresc prăbușirea familiei noastre. Tata a făcut multe lucruri lipsite de înțelepciune – unele chiar la marginea legii. A furat din fondul de zestre al orașului ca să cumpere titlul de cardinal pentru Giovanni, iar în tinerețe și-a tratat dușmanii fără

nici un fel de milă. Era gata să facă orice ca să apere familia. Sunt mulți oameni, multe familii și grupuri care aveau destule motivele să-l urască. Însă

el avea un dar: știa să se pună la adăpost, știa să-și facă aliați, învățase – mai ales în anii de maturitate – când să dea înapoi și să nu-i bage în seamă pe cei care îl amenințau sau îl vorbeau de rău. Giuliano a făcut o pauză. Piero și Giovanni… sunt amândoi inteligenți, fiecare în felul lui, dar nu sunt ca tata.

Nu își dau seama câtă greutate are părerea oamenilor. Nu știu să

îndeplinească rolul de conducători cu modestie. Iar Piero… primește de la sfătuitorii lui sugestii care se bat cap în cap și-atunci se simte depășit și nu mai face nimic. Eu i-am spus să se ducă la Sarzana – cum s-a dus tata înaintea regelui Ferrante, sperând să poată împiedica lupta. Numai că eu am vrut să-l însoțesc. Nu te mai lua după sfătuitorii lui, i-am spus. Ascultă de sfaturile mele. Dar el voia să arate că poate să facă totul de unul singur, fără

ajutorul meu. Mă rog, tata n-a ascuns niciodată faptul că eu eram preferatul lui. Îi spunea mereu lui Piero să fie atent, atunci când avea să-și ia în primire rolul de conducător al familiei, și să nu facă nimic fără să se consulte cu mine. Iar Piero s-a simțit mereu gelos din pricina asta. Nu îl învinuiesc, dar…

A clătinat din cap: A fost o greșeală să cedeze Sarzana și celelalte două

fortărețe… îl cunosc pe Piero; nu știe la sfaturile cui să plece urechea, așa că

nu mai ia în seamă pe nimeni și acționează de unul singur, sub imperiul emoțiilor. Drept care acum Signoria e furibundă și l-au trimis pe Fra Girolamo să stea de vorbă cu regele francez. Am să-i spun lui Piero cum cred că ar fi cel mai bine să îndrepte lucrurile și trag nădejde ca măcar acum să

mă asculte.