XXXIII
Trupul neînsuflețit al lui Lorenzo a fost depus în biserica unde fusese înmormântat și fratele său. Toată suflarea Florenței a venit să-i aducă un ultim omagiu, chiar și cei care se arătaseră până de curând de acord cu ideile lui Savonarola, cum că Il Magnifico era un păcătos și un păgân, iar Dumnezeu avea să îl doboare, fără doar și poate.
Și tatăl meu a vărsat lacrimi.
— Lorenzo a fost un om violent în tinerețe și a făcut multe fapte rele, a zis el. Dar a devenit mult mai bun odată cu vârsta.
Giovanni Pico a venit în vizită să discute despre plecarea lui Lorenzo dintre noi, de parcă orice știri pe care i le-aș fi adus eu tatei erau prea puțin importante. Nu eram singura care văzuse cometa, în noaptea aceea; servitorii de la Careggi erau și ei martori.
— Pe patul de moarte, Ser Lorenzo La primit pe Savonarola și prezența monahului i-a adus o mare mângâiere, a explicat Pico, ștergându-și ochii și abia legând cuvintele, după nenumăratele pahare cu vin pe care i le oferise tata. (Am fost surprinsă văzând că trecerea la cele veșnice a lui Lorenzo îi producea o suferință atât de amară.) Sunt convins că s-a căit cu adevărat de toate păcatele, pentru că l-am văzut sărutând crucea de mai multe ori și rugându-se alături de Fra Girolamo.
În ziua aceea, Savonarola nu și-a ținut predica. Iar oamenii care până
mai ieri se îmbulziseră pe treptele bisericii San Lorenzo ca să-l asculte pe 171
profetul Florenței așteptau acum răbdători să îl vadă pentru ultima oară pe cel mai mare dintre ocrotitorii cetății. Cu toată trecerea de care se bucura Pico, ne-am văzut nevoiți să stăm ore întregi în picioare, laolaltă cu ceilalți.
Am pătruns în biserică puțin după ora prânzului. Trupul lui Lorenzo era lângă altar, într-un simplu sicriu de lemn pus pe un piedestal. Fusese înveșmântat într-o robă simplă de pânză albă, iar mâinile – cu degetele întinse și aranjate atent ca să nu pară atât de rău deformate – îi etan așezate deasupra inimii. Ochii fuseseră închiși, buzele păreau să fi încremenit întrun surâs. Scăpase de orice suferință, nu se mai simțea covârșii de povara atâtor răspunderi.
Mi-am ridicat privirea și Lam văzut pe Giuliano la mică distanță de sicriu, între fratele lui Piero și un străjer. În spatele lor se vedea chipul palid și descompus al lui Michelangelo și, lângă el, era artistul de la Vinci, cu un aer neobișnuit, de o severitate solemnă.
Vederea lui Leonardo nu mi-a adus nici o bucurie, nici o speranță: nu mă gândeam decât la Giuliano și m-am uitat la el până când privirile ni s-au întâlnit. Era secătuit de atâta plâns și-acum nu mai avea puterea să
lăcrimeze. Își păstra o expresie stăpânită, dar i se citea suferința chiar și în înclinarea umerilor.
Când m-a văzut, i s-a aprins o lumină în priviri. Ar fi fost nepotrivit să
vorbim sau chiar să arătăm vreun semn de recunoaștere – dar, în acea singură clipă, am aflat tot ce doream să știu. Era exact așa cum îmi închipuisem: nu vorbiserăm mult despre faptul că tatăl lui îi încredințase lui sarcina de a-mi alege un soț, dar el nu uitase.
Nu trebuia decât să am răbdare.
În dimineața următoare, m-am dus ca de obicei cu Zalumma la Santo Spirito. Când s-a încheiat slujba și am pășit afară sub razele soarelui primăvăratic, Zalumma a rărit pasul și a rămas undeva în spatele celor care se îndepărtau.
— Mă întreb, a zis ea, dacă mi se îngăduie să o văd pe mama dumitale.
Nu am răspuns pe loc. Rana mea era încă prea proaspătă ca să mă pot duce, fără șovăială, la locul unde era îngropată mama.
— Fie cum dorești, am spus eu. Eu am să rămân aici, pe trepte.
— Nu vrei să vii? a întrebat Zalumma, cu o privire melancolică pe care nu i-o prea știam.
172
M-am întors într-o parte și mi-am lăsat ochii să alunece peste crengile unduitoare ale arinilor. Abia când i-am auzit pașii îndepărtându-se m-am liniștit.
Nu a trecut mai mult de o clipă de când stăteam acolo, încălzindu-mă la soare și străduindu-mă să nu mă gândesc la mama, și mi-a ajuns la urechi, din imediata apropiere, o discuție serioasă. O voce era a Zalummei; cealaltă, era vocea unui bărbat și îmi suna oarecum cunoscut.
M-am răsucit. La preț de nici un minut distanță de mine, printre cripte și pietre funerare, statui și tufe de trandafiri, Zalumma stătea de vorbă cu Leonardo. Îl vedeam din profil, ținea în mână o tăbliță de lemn. De sub boneta roșie, părul îi cădea în valuri până mai jos de umeri; își scurtase barba. Probabil că mi-a simțit privirea, căci s-a întors și a zâmbit larg, după
care a făcut o plecăciune.
Am schițat o reverență scurtă și am rămas locului în timp ce el se apropia. Zalumma mergea pe lângă el, cu un aer de complicitate. Știuse că
avea să-l găsească acolo.
— Madonna Lisa, a spus el în cele din urmă. Deși zâmbea, avea un aer grav, pentru că Florența se afla încă sub doliu. Iertare că vin să te deranjez într-un moment nepotrivit.
— Nu este nici o supărare, am răspuns. Sunt bucuroasă de întâlnire.
— Și eu la fel. Am plecat pe loc de la Milano când am auzit că Il Magnifico are clipele numărate, dar am ajuns prea târziu, din nefericire. Stau la palazzo Medici și am aflat că s-ar putea să te găsesc astăzi aici. Sper că nu e un gest prea necugetat din partea mea, dată fiind situația atât de tristă…
Mă întrebam dacă n-aș putea să te conving să îmi pozezi.
Am deschis gura fără să mă gândesc la ce spuneam.
— Bine, dar Ser Lorenzo s-a dus dintre noi. Nu mai există nici o comandă.
A răspuns repede și hotărât.
— Mi-am primit deja plata.
Am suspinat.
— Nu cred că tata ar fi de acord. El crede că arta e o prostie. Este unul dintre adepții lui Savonarola.
— E aici cu dumneata?
M-am uitat la tăblița din mâna lui. Îi adăugase hârtie nouă; o pungă
