mare stătea aninată de centura artistului. Mi-am dus mâna la păr și am coborât-o spre rochie.
— Aveți de gând să mă desenați așa cum sunt acum?
173
Întrebarea l-a amuzat și i s-au încrețit colțurile ochilor.
— Ești desăvârșită așa cum te afli.
M-am speriat un pic.
— Nu pot să stau multă vreme. Se știe că vin pentru slujbă, după care mă întorc acasă. Dacă întârzii, servitorii încep să se întrebe pe unde am umblat și pot să-i spună ceva tatei când se întoarce.
— Ai venit să te reculegi la mormântul mamei dumitale, a spus Zalumma cu voce tare.
I-am aruncat o privire.
Leonardo scosese deja ceva din punga de la brâu: o bucată de cărbune ars legată de un bețigaș curățat cu nisip.
— Știu că ți-am trimis o copie; am avut schița pe care-am făcut-o seara, în curtea palatului Medici și de-acolo am pornit. Dar sunt nemulțumit de ea.
— Nemulțumit!
— Evident, seamănă cu dumneata, dar eu vreau… ceva mai mult de-atât. Nu mă pricep prea bine să o spun, dar dacă ai avea încredere în mine, pur și simplu… și ai sta acolo doar câteva minute, nu mai mult. Nu doresc câtuși de puțin să îți duc necazuri. Servitoarea dumitale aici de față are să
țină seama la timpul scurs.
M-am învoit. M-a condus undeva în apropierea bisericii, până în dreptul unui pietroi rotund care se afla la umbra unui stejar. Acolo m-am așezat. El m-a rugat să mă întorc ușor și să-mi arunc iarăși privirea peste umăr, încât fața să fie în semiprofil.
A apucat cărbunele – făcut, după cum mi-a explicat, dintr-o crenguță
de salcie pe care o arsese în cuptor până se înnegrise – și a început să
deseneze cu iuțeală. Contururile au apărut primele.
După un minut, două de tăcere, am întrebat:
— Cum se face că v-ați amintit toate trăsăturile mele cu asemenea ușurință – după ce m-ați văzut doar o dată? Schița din seara aceea era foarte vagă. În schimb, desenul pe care mi l-ați trimis… acolo se vedea că v-ați amintit și cel mai mic amănunt.
A rămas atent la desen și mi-a răspuns oarecum nepăsător.
— Memoria poate fi educată. Dacă vreau să-mi amintesc un chip, îl studiez cu mare atenție. Și noaptea, când stau în pat, îmi apar în fata ochilor toate trăsăturile, una câte una.
— Eu n-aș reuși niciodată să mi le amintesc așa bine!
— De fapt, e simplu. Gândește-te la nasuri: există doar zece tipuri de profil.
174
— Zece tipuri! am zis eu râzând scurt. La care el și-a ridicat o sprânceană, iar eu mi-am înăbușit pe loc zâmbetul și m-am străduit să
rămân cu fata destinsă, cum fusesem înainte.
— Zece tipuri de profil: drept, ascuțit, acvilin, turtit, rotund, adunat, unele cu un gheb deasupra liniei de mijloc, altele cu un gheb sub linie. Dacă
îți întipărești toate tipurile în memorie, atunci îți faci un depozit la care poți apela și care te ajută să-ți amintești.
— Uluitor.
— Apoi, desigur, nasurile sunt de unsprezece tipuri diferite, dacă le privești din față. Egale de sus până jos sau groase la mijloc, groase la rădăcină sau groase la capăt… dar te plictisesc.
— Deloc. Și nările?
— Ele sunt o categorie aparte, Madonna.
M-am luptat să-mi înăbuș dorința de a râde. După o vreme, am adus vorba despre ceva mai interesant:
— Stați la palatul Medici. Înseamnă că sunteți cu adevărat un apropiat al familiei.
— Atât cât poate fi cineva din afară.
— Mă întrebam cum… cum o duc fiii?
— Giovanni e bine, ca de obicei. El nu s-ar simți afectat nici dacă ar veni sfârșitul lumii. Piero… cred că Piero și-a dat seama în sfârșit de gravitatea situației în care se află. Lumea din jur i-a tot vorbit, de ani de zile, despre responsabilitatea care ar urma să-i revină la moartea tatălui său. De-acum abia totul a devenit real și în ochii lui.
— Și Giuliano? am întrebat eu, cam prea repede. A băgat de seamă, și-a plecat puțin privirea și a zâmbit ușor, cu tristețe.
— Giuliano suferă. Nimeni nu i-a fost mai drag lui Lorenzo decât el.
