— Ce anume ar putea să-mi producă griji? Și de ce ar trebui să mă duc la Giovanni?

Buzele soțului meu s-au strâns ușor, semn că se hotărâse să fie sincer până la capăt.

— Lucrurile noastre sunt gata împachetate. Giovanni știe unde se află

și știe unde să te ducă. Am hotărât un loc în care să ne întâlnim. Așa că, dacă

suntem reținuți cumva…

— Vreau să merg cu tine. Nu pot să stau aici.

A râs ușor, un râs fără nici o urmă de veselie. Eram femeie, iar femeile nu aveau ce să caute la palatul Signoriei. Plus că îl cunoșteam prea bine pe 229

Giuliano: știam că nu m-ar lăsa niciodată să-l însoțesc într-o misiune atât de primejdioasă.

— Lisa. M-a prins de umeri cu blândețe. Am ajuns la o înțelegere cu regele Carol; deși s-ar putea ca membrilor Signoriei să nu le placă. M-am purtat prostește când l-am lăsat pe Piero să se ia în continuare după

povețele lui Dovizi – l-a încurajat să facă numai lucruri care au pus familia într-o lumină rea. N-ar fi trebuit să las lucrurile să ajungă până aici.

Interesele noastre bancare mi-au luat o grămadă de timp și am lăsat prea mult din ceea ce ține de politică pe seama lui Piero. Chiar dacă lui Piero nare să-i fie pe plac, de astăzi înainte am să mă implic mai mult. Dovizi nu va dormi sub acoperișul nostru la noapte. De acum încolo, Piero are să asculte doar de sfaturile mele.

S-a oprit și s-a uitat spre fereastră. Știam că aștepta sunetul clopotelor.

— Trebuie să pleci, nu-i așa?

Drept răspuns, mi-a prins obrajii în mâini.

— Te iubesc. M-a sărutat ușor. Și am să mă întorc repede, promit. Nu-ți face griji.

— Bine, am zis eu. Te las să pleci fără mine, dar cu o condiție.

— Care? a căutat să-și ia un glas jucăuș.

Legătura dintre scrisoarea lui Leonardo și cuvintele lui Lorenzo pe patul de moarte mă nedumerea și mă rodea. Mi-era teamă că ocazia de a afla adevărul se subția cu repeziciune.

— Să răspunzi la o întrebare. Cine e al treilea bărbat? Penitentul?

Și-a lăsat brațele să cadă pe lângă corp. Buzele i s-au întredeschis și m-a privit încruntat, de parcă i-ar fi pierit graiul.

— După atâta vreme… îți aduci aminte ce a spus tata? După care s-a adunat: Era pe moarte. Nu știa ce spune.

— Nu știi să minți. Ce a vrut să spună?

Giuliano s-a dat bătut.

— E cel care a reușit să scape, a spus el și chiar atunci s-au pornit clopotele.

Amândoi am tresărit, dar eu am ținut-o pe a mea. Timpul se scurgea cu iuțeală și dorința de a ști mă cuprinsese pe de-a-ntregul, de parcă și soarta lui și a mea depindeau de acel lucru.

— Cum adică să scape?

— I-au prins pe toți cei implicați în conspirația care a dus la uciderea unchiului meu. Un singur om a scăpat.

— Tatăl dumitale l-a văzut?

230

A clătinat din cap, nerăbdător, cu tot trupul pregătit de plecare.

— Leonardo, a zis el. Leonardo l-a văzut. Unchiul meu a murit în brațele lui. Trebuie să plec, Lisa. Sărută-mă.

Simțeam nevoia să plâng, atât eram de îngrijorată; n-am făcut decât să

îl sărut.

— Gărzile sunt în fața ușii, a spus el repede, și au să te anunțe dacă

este cazul să te duci la Giovanni. Stai aici. Laura are să-ți aducă ceva de mâncare.

A deschis ușa, a întors capul să se mai uite o dată la mine. Pe chipul luminat de flăcările focului îi strălucea tinerețea; ochii îi scânteiau de nerăbdare.

— Te iubesc.

— Te iubesc, am spus și eu.

A închis ușa. M-am dus la fereastră și am deschis-o, fără să-mi pese de frig. Norii se spărseseră în sfârșit și am zărit portocaliul de coral al soarelui în josul cerului. M-am aplecat puțin și am ascultat glasul clopotelor. După

care, i-am văzut în fine pe Piero și Giuliano urcându-se pe cai; i-am urmărit plecând, însoțiți de vreo treizeci de alți bărbați.

— Leonardo, am zis cu voce tare, deși nu era nimeni care să mă audă.

Știam că suntem cumva legați unul de celălalt și amândoi de năpasta care sigur avea să vină curând.

XLVI

Am ascultat armonia în cascadă a clopotelor care chemau la slujbă, până când ultimul dangăt s-a stins în aerul plin de vibrații. Simțeam că ar fi trebuit să cobor în capelă, unde Giovanni și Michelangelo asistau cu siguranță la vespere. Simțeam că ar trebui să îmi întorc gândurile spre Dumnezeul îndurător al mamei mele și să-l rog să-mi ocrotească soțul.

Numai că, în clipa aceea, eram mult prea neliniștită ca să pot sta de vorbă cu Dumnezeu sau cu oricine altcineva. De fapt, eram mult prea neliniștită ca să-i pot da ascultare lui Giuliano și să rămân răbdătoare în odaia de dormit.

Eram îmbrăcată tot cu rochia de nuntă, de vreme ce Zalumma nu mai ajunsese deloc cu celelalte haine; pentru că se făcuse răcoare, îmi pusesem pe deasupra și haina de brocart, tivită cu blană. Ceva m-a îndemnat să mă

opresc și să-mi iau cele două medalioane de aur din birouaș, unde le pusese Laura în ajun când mă ajutase să mă dezbrac. Le-am dat drumul în buzunarul hainei de brocart și mi-am făcut apariția în anticameră.

231

Uriașul meu s-a ridicat.

— Aveți nevoie de ceva, Madonna Lisa?