— Vine aici să îmi ceară mâna.
A făcut și ea ochi mari și ne-am uitat una la alta câteva clipe bune; după care, fiecare s-a apucat de umerii celeilalte și ne-am pus pe chicotit precum copiii.
183
XXXVI
I-am scris imediat lui Giuliano. Aveam speranțe atât de mari, încât n-am vrut să-mi amintesc insultele tatei la adresa familiei Medici sau ameninţarea lui cum că mă da va după un om cu frica lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, m-am agățat de promisiunea lui Giuliano: că va găsi el calea prin care să se ajungă la o înțelegere. La urma urmelor, era fiul lui Il Magnifico, expert în diplomație și în arta compromisului. Aveam încredere că el putea să facă imposibilul. Și, pentru că eu nu mă pricepeam la diplomație – mai ales când venea vorba despre tata –, mi-am ținut gura și nu i-am spus nimic despre gândurile lui Giuliano.
A început Postul Paștelui. În prima zi de vineri, Savonarola a urcat în amvon. Ne-a spus că un „nou Cyrus“ se pregătea să treacă Alpii – nu era regele persan din vremurile vechi, ci era Carol, care trebuia să treacă pe acolo în marșul său către Italia, firește.
Dacă mai înainte oamenii îl priveau pe Fra Girolamo cu o venerație amestecată cu spaimă, acum îl socoteau un semizeu, pentru că – în mințile lor – el era cel care prezisese, cu doi ani înainte, „necazuri cu Franța” – o vorbă des folosită.
— Dumnezeu îl călăuzește, proclama Savonarolo vorbind despre acest nou Cyrus. În fața lui fortărețele vor cădea și nici o armată nu-i va putea ține piept. Iar cel care conduce Florența se va purta ca un om care și-a băut mințile, făcând pe dos față de cum ar trebui. După ce îl criticase pe Piero, predicatorul și-a îndreptat săgețile către Papa Borgia: Tu, biserică a lui Christos, ești pricina pentru care s-a ridicat furtuna! Și iarăși a vorbit despre Arcă, unde dreptcredincioșii își puteau găsi refugiul în fața potopului care va veni. Și-a încheiat predica cu același strigăt: Cito! Cito! Iute! Iute!
Intre timp, regele Carol și-a mutat curtea de la Paris la Lyon, mai în sud
– prea aproape de Toscana. Toți locuitorii din Florența au devenit neliniștiți; cei care până atunci își băteau joc de Fra Girolamo au început și ei să-i asculte vorbele.
Cu vreo câteva săptămâni înainte de Paște, într-o dimineață cenușie și înnorată, Zalumma și cu mine ne-am întors de la piață destul de repede. O
burniță ușoară îmi umezea fața și părul. Cu ceva vreme înainte, tata anunțase că, în timpul postului, urma să renunțe nu doar la carne, ci și la 184
pește. Cum eram obligați cu toții să ținem pasul cu pioșenia lui, nu a mai fost nevoie să ne oprim nici la măcelar, nici la vânzătorul de pește.
În timp ce trăsura noastră dădea colțul să ajungă în spatele casei, am zărit o caleașcă având blazonul Medici pe portiere. Nu era acolo de mult: superbii cai albi încă respirau zgomotos de pe urma drumului. Vizitiul se afla la locul lui și ne-a zâmbit prietenos, în semn de salut.
— Dumnezeu să ne aibă în pază! a șoptit Zalumma.
M-am dat jos și i-am poruncit vizitiului nostru să ducă mâncarea la bucătărie. Mă mâniasem pe tata: aranjase o întâlnire cu cel care mi-era curtezan când eu eram plecată. În același timp, chiar simplul fapt că-l primise pe Giuliano mă surprindea. Se reaprindea în mine speranța că alesul meu era în stare să-și convingă nu doar fratele, ci și pe tata.
Mânia mi s-a transformat în groază când mi-am dat seama cum arăt. Ca să-l potolesc pe tata, începusem să mă îmbrac în haine neatrăgătoare, de culoare închisă, ba chiar mă supusesem ideii învechite de a purta topaze, pietre despre care se spunea că ar domoli focul lui Eros și le-ar ajuta pe fecioare să-și păstreze castitatea. În ziua cu pricina, alesesem o rochie cu guler înalt din lână maronie, care se potrivea bine cu topazele din colier.
Arătam întocmai ca o piagnona plină de cucernicie. Vălul ușor de culoare neagră nu reușise să-mi ferească părul de umezeală și o mulțime de cârlionți ieșiseră la iveală.
Am luat-o pe Zalumma de mână.
— Trebuie să faci cumva. Trebuie să auzi ce vorbesc! Du-te!
N-a avut nevoie de alte îndemnuri. S-a pornit pe loc, aproape în fugă, în timp ce eu mă îndreptam mai încet, cu puțina demnitate de care mă mai simțeam în stare, spre casă.
Ușa dinspre camera de primire era deschisă, încă o dovadă că nimeni nu se aștepta să ajung înapoi atât de repede.
Am auzit vocea liniștită și serioasă a tatălui meu și m-am simțit ușurată; mă așteptam să fie plină de ostilitate. Când treceam pe lângă ușa deschisă, și-a ridicat privirile.
Dacă aș fi fost dăruită cu mai mult sânge rece, aș fi putut să merg mai departe, dar m-am oprit să mă uit la Giuliano. Din respect pentru tata, alesese o ținută de om cu vederi conservatoare – haine de lână albastră fără
nici o podoabă și o mantie de un albastru atât de închis, încât bătea în negru.
Ochii mei nu-l mai văzuseră de luni bune: din dimineața înmormântării tatălui său. Crescuse. Era mai înalt, avea fața mai netedă și mai colțuroasă, 185
umerii mai fermi și spatele mai lat. Mi s-a luat o piatră de pe inimă când am văzut că tata îl primise cum se cuvenea: ceruse vin și mâncare.
Giuliano m-a privit și el atent; strălucirea care i se vedea pe față mi-a tăiat răsuflarea.
— Lisa, a spus tata. Preț de o clipă, m-am gândit că poate mă poftește să intru, dar el a zis: Du-te la tine în odaie.
Am urcat scările, amorțită. Am auzit vocea Zalummei: întreba dacă Ser Antonio mai dorește vin. Știam că ea are să-mi servească drept ochi și urechi, dar era prea puțin. M-am instalat în odaia mea de odihnă, dar nu mă
puteam liniști, așa încât mi-am luat inima în dinți și am ieșit pe coridor. Nu auzeam ce se petrecea acolo jos – vocile erau prea potolite ca să pot desluși ceva – drept care, neajutorată, mi-am lipit privirile de fereastră și m-am uitat la vizitiu și la cai.
Vocile potolite erau un semn bun, am zis eu în sinea mea. Giuliano, un diplomat înnăscut, a descoperit cum să-l aducă pe tata pe calea cea bună.
M-am chinuit timp de câteva minute, până când în sfârșit l-am văzut pe Giuliano ieșind din loggia și traversând curtea, în drum spre trăsură.
Am deschis larg fereastra și i-am strigat numele.
S-a răsucit și s-a uitat spre mine. Distanța era prea mare și ne împiedica să stăm de vorbă, dar am aflat tot ce voiam să știu dintr-o privire.
Era foarte amărât. Totuși, a ridicat o mână spre mine, de parcă ar fi vrut să mă atingă, și-apoi și-a apăsat palma peste inimă.
Atunci am făcut un lucru de nemărturisit: mi-am ridicat fustele cât de sus am putut și am luat-o la goană pe scări, fără să țin cont că aș putea să
cad, hotărâtă să-l opresc pe Giuliano, să mă sui cu el în trăsură și să pornesc departe de casa în care mă născusem.
Aș fi putut să reușesc – dar tata a ieșit chiar atunci din camera în care îl primise pe oaspete și, dându-și seama încotro mă îndreptam, s-a așezat în fața ușii și mi-a tăiat calea.
