M-am îndreptat grăbită spre anticameră. Gărzile plecaseră de acolo.

Am ieșit în fugă pe coridor și-acolo l-am văzut pe Michelangelo care venea spre mine, tot în fugă. Nu mai avea nici urmă de sfială. S-a uitat în ochii mei.

Ne-am oprit în clipa când nu mai aveam mult și ne ciocneam; abia suflam amândoi.

— Unde e Giuliano? S-a întors? am întrebat.

Vorbele lui aproape că s-au suprapus cu ale mele.

— Trebuie să fugi de aici, Madonna! Du-te repede la Giovanni!

— Giuliano…

— Nu l-am văzut. Nu cred că s-a întors. Dar știu sigur că și-ar dori să te știe lângă fratele lui.

M-a luat de umăr și m-a dus în jos pe scări, prin curte și apoi în sus pe alte scări. Mergea atât de repede încât chiar alergând mi-era greu să țin ritmul; m-am împiedicat de două ori în fuste.

Când am ajuns, Michelangelo a deschis ușa. Cu mișcări calculate și calme, Giovanni explica ceva unei perechi de servitori: îi instruia unde anume să fie duse cuferele în care se găseau lucrurile lui. Doar când s-a uitat spre noi i-am citit în ochi starea de agitație, dar în voce nu avea nici o șovăială.

— Ce s-a întâmplat?

— Trebuie să ai grijă de Madonna Lisa, a răspuns imediat Michelangelo și din glas era limpede că nu-i făcea plăcere situația. Lai promis fratelui tău. Acolo unde mă duc eu nu e un loc sigur, unde să poată

merge și ea.

235

— A, da. Cu un pocnet al degetelor, Giovanni a pus capăt discuției cu servitorii care au plecat, gâfâind, roșii la față sub povara greutăților pe care le duceau. Bineînțeles.

Michelangelo s-a întors către mine.

— Mă rog lui Dumnezeu să ne reîntâlnim în împrejurări mai fericite.

După care a plecat. Pașii lui iuți au răsunat o vreme de-a lungul coridorului.

Giovanni stătea acolo, arătând impecabil în roba și tichia lui roșie. Era proaspăt ras și dichisit, de parcă s-ar fi pregătit pentru un vizitator de rang înalt. Era prea răvășit, poate prea înspăimântat ca să se mai prefacă. S-a uitat la mine fără pic de curtoazie. Eram o belea, o greșeală.

— Du-te să te pregătești pentru plecare, a zis. Am s-o trimit pe Laura să te ajute.

Nu l-am crezut nici o clipă. Am făcut un semn spre hainele pe care le purtam.

— Nu am ce să iau. Port pe mine tot ce am adus.

Ceea ce era adevărat, dacă nu socoteam rochia de un maro ponosit pe care tata mă punea să o port; nu puteam decât să mă bucur că o lăsam acolo.

— Atunci du-te în odăile tale. Cardinalul m-a examinat cu atenție și a adăugat: Uite ce se întâmplă, nu sunt decât câțiva dintre membrii Signoriei care încearcă să stârnească o revoltă. Cu puțin noroc, frații mei – a ezitat puțin chiar înainte de a rosti ultimele două cuvinte; știam că pe buze îi fusese numele lui Giuliano – reușesc să liniștească lucrurile. Intre timp, mă

duc spre ei să le sar în ajutor. A slobozit un suspin, de parcă s-ar fi resemnat cu gândul de a se arăta îndurător: Nu trebuie să te îngrijorezi. N-am să te las aici. — Mulțumesc, am spus eu.

— Du-te. Am s-o trimit pe Laura să stea cu tine.

Am traversat iar curtea palatului și m-am întors în camera de dormit a lui Lorenzo. N-am putut să rezist și m-am apropiat de fereastra deschisă, care umpluse camera cu un val de aer rece, în ciuda focului aprins. Afară, începea să se întunece; făcliile pâlpâiau în depărtare. Veneau dinspre apus, dinspre San Marco, în jos pe Via Larga. Cei care le țineau în mâini strigau cât puteau:

Palle! Palle! Palle!

Am rămas cu ochii la siluetele care păreau să se întrupeze din întuneric. Cei mai mulți erau călare, câțiva mergeau pe jos. Erau oamenii cu stare – însoțiți de servitorii lor, prieteni și membri ai familiei – care locuiau în palatele de pe Via Larga, o enclavă cu simpatii pro-Medici.

236

Lumina făcliilor lucea pe mânerele săbiilor scoase din teci, pe aurul colanelor, pe fațetele pietrelor prețioase. Au ajuns și s-au înșirat lângă

bărbații care păzeau intrarea în palatul Medici.

Palle! Palle!

Venind din direcție opusă, dinspre Piața Signoriei, strigătul Popolo e liberta! a început să prindă formă umană: se apropiau siluete întunecate, slab luminate de cârpele aprinse agățate de prăjini sau de cozile măturilor.

Abbasso le palle! Jos bilele!

Vârfurile ascuțite ale furcilor, ascuțișurile lănciilor zimțate, îndoite, muchiile lucioase ale ciomegelor se profilau pe cer.

Cu puțin înainte ca cele două forțe să se ciocnească, dintre cei care îi sprijineau pe Medici s-a desprins un nou contingent. De sus de unde eram cocoțată, nu distingeam chipurile – nici măcar pe cel al călărețului care ținea în mână o lampă. Însă am recunoscut stacojiul capei, umerii lăți și ținuta plină de demnitate: Giovanni înainta încet, înconjurat de mai mulți soldați înarmați.

Văzând primejdia care se apropia a strigat cu un glas frumos, tunător.

— Palle! Oameni buni ai Florenței, ascultați-mă!

Dar oamenii buni ai Florenței nu voiau să asculte. O piatră a zburat prin aer, lovind calul negru al lui Giovanni. Calul s-a dat înapoi. Giovanni a liniștit animalul, dar a luat o hotărâre: decât să-i înfrunte pe opozanți față în față, cardinalul și grupul lui au ales să o ia la galop pe o alee, spre nord.

Nu puteam decât să mă rog sperând că-și păstra intenția de a ajunge în piață.

În timp ce Giovanni și oamenii lui piereau din fața ochilor mei, cetățenii furioși înaintau. Numărul lor părea nesfârșit; în lumina slabă, șirurile se întindeau cât vedeam cu ochii. Celor care veneau pe jos li se alăturau dușmani mai înstăriți ai casei Medici: călări, cu buzdugane, cu lăncii zdravene, cu săbii și iatagane turcești.

Dându-și seama că sunt copleșiți numeric, mulți dintre susținătorii casei Medici s-au îndepărtat, lăsând gărzile palatului să se lupte de unele singure.

Vedeam siluete înspăimântătoare, auzeam sunete înspăimântătoare.

Un țăran a fost străpuns în stomac și ridicat în vârf de lance; un negustor a căzut în genunchi când un buzdugan i-a zdrobit capul. Un bărbat din gardă s-a prăbușit și i-am auzit țipătul răgușit, când un țăran l-a străpuns cu dinții furcii. Un altul s-a aplecat să-și ia de jos făclia și a dat foc corpului străpuns.

237

Pictura lui Uccello nu avea cum să capteze mirosurile, zgomotele, învălmășeala grăbită. El zugrăvise războiul ca pe un spectacol măreț; eu îl vedeam sub ochii mei ca pe o nebunie.

Dedesubtul meu se auzeau bătăi furioase, sunet de metal și carne care se izbeau de lemn, răsunând în toată casa. Unii dintre răzvrătiți ajunseseră

la ușă. Laura nu venise; am știut atunci că nici n-avea să mai vină. M-am hotărât să plec, dar pe când mă dezlipeam de fereastră, mi-a atras atenția o mișcare agitată pe aleea cea mai apropiată.

Călăreții care se apropiau cu repeziciune țineau în mâini făclii și lămpi ca să-și lumineze calea. Pe urmele lor venea o mulțime furioasă, gălăgioasă.