Pe partea pe care mă găseam, am văzut un soldat care stătea în dreptul zăvorului. Am ajuns lângă el și m-am aplecat.

— Hei, dumneata de colo. Deschide poarta.

Și-a ridicat privirea spre mine. Nici măcar lumina săracă nu putea ascunde ce i se citea pe față: mă credea nebună.

— Au să te sfâșie în bucăți, Madonna.

— Toată lumea de afară e buimacă. Nimeni n-are să observe de unde am apărut. Nimeni nu știe cine sunt. Nu sunt înarmată. Cine să mă atace?

A clătinat din cap.

— E primejdios pentru o doamnă.

Am început să-mi pipăi buzunarul hainei de brocart – am dat deoparte pumnalul vârât în teaca lui – și am extras unul dintre medalioane. Nici măcar nu m-am uitat să văd care din ele era. Făcliile aruncau pe el doar atâta lumină cât să-i scoată în evidență strălucirea.

— Uite aici. Valorează mai mult de un florin. Poate cu mult mai mult.

L-a luat, s-a încruntat și brusc și-a dat seama ce era. A aruncat priviri piezișe și vinovate în jur, după care fără să mai scoată o vorbă, a tras încet zăvorul și a împins poarta – doar cât să mă pot strecura, pentru că presiunea trupurilor din afară o împiedica să se deschidă prea mult. Iapa și cu mine ne-am prelins prin deschizătură. Fierul aspru mi-a zgâriat rău fluierele picioarelor și mi-a agățat firele delicate ale rochiei și ale hainei de brocart.

În momentul când am trecut de ea, poarta s-a închis imediat în urma mea. Zăvorul a fost tras; oricât de sumbre păreau lucrurile, nu mai era cale de întoarcere.

M-am trezit în mijlocul unui grup de vreo patruzeci de bărbați, care păzeau poarta. Erau așezați umăr la umăr. Iapa a luat-o din loc trecând chiar pe lângă ei și am simțit o parte din greutatea trupurilor îmbibate de sudoare.

— Măicuță preacurată! a strigat unul dintre ei, cu năduf.

Un’altul a exclamat:

— Pe toți dracii, ea de unde a mai apărut?

Săbiile lor mi-au prins trena, mi-au făcut zob marginile fustelor, mi-au crestat pielea – și precis au atins crupa iepei, pentru că a nechezat a durere.

Dar o mânam neobosit, cu fermitate, spre locul unde se dădea bătălia.

241

Acolo, oamenii se luptau la lumina făcliilor atârnate pe pereții palatului. Umbrele gărzilor păreau să plutească pe deasupra cetățenilor răzvrătiți; contururile negre ale săbiilor ridicate se întindeau dincolo de granițele realității: s-ar fi zis că erau capabile să străpungă oameni care se aflau la o distanță bunicică.

Am mânat iapa silind-o să intre în plină încăierare. Aerul era rece, dar duhnea cumplit a fum, a grăsime arsă, râncedă. Zgomotul era înnebunitor:

„vaca“ Signoriei răsuna și acum, caii nechezau, iar oamenii blestemau. Cei care nu blestemau recurgeau la strigătul dătător de însuflețire al lui Messer Iacopo.

Dar nu auzeam pe nimeni dând replica Palle! Palle!

Trupurile dănțuiau de jur împrejur cu o asemenea iuțeală, într-o lumină atât de sărăcăcioasă, încât nu puteai să-l deosebești pe prieten de dușman. Aici nu era nici un steag plin de culoare, forțele nu erau aliniate de o parte și de alta. Și nu era nici urmă de erou care să conducă atacurile. O

sabie a vâjâit prin aer în spatele meu, cât pe ce să-mi reteze piciorul. Iapa a zvâcnit în față, cu tot cu mine; în locul unde eram noi a și apărut imediat un țăran. Nu-l vedeam pe soldatul din spatele meu împărțind lovituri în stânga și în dreapta, dar vedeam ce rămânea în urma lui. Lama s-a lăsat în jos și s-a înfipt cu zgomot între gâtul și umărul țăranului. Omul a scos un țipăt, atât de sălbatic și ascuțit încât te lua cu răcori. Sângele a țâșnit din rană și a început să se împrăștie cu repeziciune, un șuvoi negru care se scurgea peste piepții hainei celui rănit, și mai departe până unde culoarea se topea în umbră.

Țăranul a căzut în genunchi. Continua să urle, cu sabia încă înfiptă în carnea lui, în timp ce soldatul se căznea să-și recupereze arma. În cele din urmă, sabia a fost smulsă, cu un fel de plescăit cumplit, după care s-a abătut din nou, de data aceasta asupra capului. A căzut asupra nefericitului țăran cu o asemenea forță încât – preț de o bătaie a pleoapelor – un vârtej de stropi roșii a rămas în aer.

Omul a căzut în față, lovindu-se de copitele iepei mele.

Am întors capul, m-am uitat în spate și am întâlnit privirea unui ucigaș: un soldat Medici, de vârsta lui Giuliano sau chiar mai tânăr. În ochi i se citea un fel de teroare înfiorătoare. Era clar că nu observase nimic: nici că

eram o femeie îmbrăcată în veșminte alese, nici că nu eram înarmată, nici că

veneam din direcția palatului. Părea să știe doar un singur lucru: că trebuie să-și ridice iarăși sabia și s-o abată asupra cuiva. Iar eu stăteam chiar în calea lui.

242

Mi-am strâns capul între umeri și am îndemnat calul s-o ia la galop. Am făcut cărare prin mulțime. Am trecut prin ziduri de carne și oase, metal și lemn, izbindu-mi genunchii și umerii.

Curând, am ieșit la loc deschis și m-am îndreptat spre răsărit, pe Via Larga, trecând pe lângă loggia și intrarea din față a palatului. Nu erau decât câțiva ani de când Lorenzo mă preluase de acolo și mă dusese înăuntru.

Gărzile palatului erau încă prinse în mici grupuri încleștate în luptă, dar ușile masive de la intrare fuseseră abandonate și o mână de răzvrătiți încercau să forțeze intrarea cu o bârnă grea de lemn. Am luat-o pe aleea pe care o folosise Giovanni ca să se ferească din calea mulțimii. Am trecut pe lângă biserica San Lorenzo, pe lângă Baptisteriul Sfântului loan și am ajuns în Piața Domului. Pe străzi rătăceau pâlcuri, pâlcuri de oameni – colo, trei călăreți, doi călugări, un biet cuplu de părinți fugind de mama focului, copiii care urlau îngroziți în brațele lor.

Abia când am ajuns lângă Dom, numărul tot mai mare de oameni m-a silit să încetinesc. M-am trezit brusc înconjurată doar de bărbați; doi dintre ei țineau în mâini crengi rupte cărora le dăduseră foc. Le-au ridicat și mai mult ca să mă vadă bine.

Erau giovani, tâlharii străzilor.

— O doamnă atât de frumoasă, a strigat unul cu respect prefăcut. O

doamnă atât de frumoasă care s-a aventurat așa, călare, cu fustele ridicate până la brâu! Ia uitați-vă, ce glezne delicate!

M-am uitat urât la ei, începeam să-mi pierd răbdarea. Mi-am aruncat privirile în jur. Era multă lume care m-ar fi putut auzi, ce e drept, dar sunetul clopotului Signoriei era mult mai puternic aici și toată lumea striga și alerga spre piață. Nu eram deloc sigură că ar băga cineva în seamă

strigătele unei femei singure.

Nu voiam să încep să țip – nu încă.

-— Lăsați-mă să trec, am mârâit eu și am scos pumnalul din haină; e drept că era vârât în teacă.

Huliganii au început să râdă cu dispreț; parcă ar fi fost o ceată de câini întărâtați.

— Ia te uite, a exclamat unul. Lisa di Antonio Gherardini știe să muște!

Avea bărbia ascuțită și era uscățiv, iar buclele părului blond i se răreau în creștet.

— Raffaele! am lăsat pumnalul în jos cu ușurare. Era fiul măcelarului.

Slavă Domnului, Raffaele, vreau să trec…

243

— Vreau să trec, m-a maimuțărit Raffaele. Unii dintre tovarășii lui s-au pornit să chicotească. Ia uitați-vă la ea, băieți. E dintre ai lor. Nici nu sunt două zile de când s-a căsătorit cu Giuliano de Medici.

— Fata unui negustor? s-a mirat careva. Minți!

— Pe Dumnezeul meu că da, a zis Raffaele cu hotărâre. Vorbele lui și privirea care-i stăruia în ochi m-au făcut să trag pumnalul din teacă. Ce s-a întâmplat, Monna Lisa? Giuliano al tău te-a și lăsat baltă?