Oricum ar fi, am să vin la dumneata cât de curând.
De data aceasta, n-aveam să-i spun nici măcar Zalummei ce conținea scrisoarea.
S-a scurs o săptămână. Tata, care era încântat să-mi arate toate neajunsurile lui Piero, avea noutăți: în oraș sosise un trimis al lui Carol care apăruse în fața Signoriei și ceruse ca regele francez să fie lăsat să treacă
nestingherit prin Florența. Dorea un răspuns imediat, căci regele urma să
sosească foarte curând.
Signoria nu putea da nici un fel de răspuns, pentru că membrii ei erau obligați să obțină de la Piero un da sau un ba, înainte de orice; iar Piero, prins și-acum între sfaturile pe care le primea, nu a putut să răspundă pe loc.
195
Trimisul a plecat, fierbând de indignare și chiar a doua zi toți negustorii florentini au fost alungați din Franța. Multe prăvălii de pe Via Maggio, care depindeau în mare măsură de afacerile cu Franța, au fost închise imediat.
— Oamenii nu mai au cu ce să-și hrănească familiile, zicea tata. E
drept, de când afacerea lui fusese afectată, ne văzuserăm siliți să trăim cu mai puțin. Renunțaserăm de mult la carne. Lucrătorii lui – cei care tăiau firele, dărăcitorii și pieptănătorii, filatorii și boiangiii – începeau să fie încolțiți de foame.
Și totul era din vina lui Piero de Medici. Ca să preîntâmpine o revoltă, el dublase numărul gărzilor care păzeau sediul guvernului, Palazzo della Signoria, ca și numărul celor care apărau propria lui casă.
Am ascultat cu răbdare cuvintele grele ale tatei; am luat cunoștință de mârâielile servitorilor din jurul nostru și am tăcut.
Până și Zalumma s-a uitat cu înțeles către mine și mi-a spus:
— În zilele de astăzi, nu e deloc bine să fii prietenul familiei Medici.
Mie nu îmi păsa. Îmi făcusem planul și curând avea să vină și vremea să-l pun în aplicare.
XXXIX
Către sfârșitul lui octombrie, Piero – care se hotărâse în sfârșit să nu-i mai bage în seamă pe sfătuitori – a pornit călare spre nord, cale de trei zile, însoțit doar de câțiva prieteni. Ținta lui era fortăreața de la Sarzana, unde regele Carol își instalase tabăra. Inspirându-se dintr-o faptă a tatălui său –
care, de unul singur, îi ieșise cândva în cale regelui Ferrante și, punând la bătaie tot farmecul său, evitase un război cu Neapole – Piero spera ca gestul lui plin de cutezanță să poată salva Florența de soarta pe care o avusese Rapallo.
Odată Piero plecat, Signoria s-a simțit liberă să-și exprime pe față
opoziția. Șapte emisari au mers pe urmele lui Piero, cu gândul de a-l ajunge din urmă și de a sta cu ochii pe cea mai mică mișcare pe care o făcea.
Fuseseră instruiți să-i spună regelui Carol că, orice ar spune Piero, Florența îi aștepta cu bucurie pe francezi.
Până la 4 noiembrie, fiecare locuitor aflase că, fără să fi fost ademenit în vreun fel, Piero îi cedase lui Carol fortărețele de Li Sarzana, Pietrasanta și Sarzanella. Tata era furibund.
196
— O sută de ani! a tunat el și a dat cu pumnul în masă atât de tare, încât au zdrăngănit vasele. Atâta ne-a luat să cucerim pământurile astea și el le-a pierdut într-o singură zi!
Membrii Signoriei erau la fel de mânioși. În cursul aceleiași cine, am aflat că se hotărâseră să trimită spre Pisa un grup restrâns care să-l întâmpine pe Carol. Piero nu trebuia să se numere printre acești trimiși –
dar Fra Girolamo, da.
Asemenea vești erau atât de neliniștitoare încât mă lua cu amețeală, dar hotărârea mea era de neclintit, iar planurile mele de neschimbat.
În ziua de 8 noiembrie, am plecat cu trăsura de una singură, lăsând-o pe Zalumma acasă, chipurile fiindcă nu se simțea bine.
Fiind sâmbătă dimineața, ca orice bun florentin, tata se dusese la băile publice.
Ca să trecă peste Arno, vizitiul a luat-o pe Ponte Vecchio. Unele botteghe erau închise din pricina restricțiilor impuse de francezi, dar erau încă destule prăvălii care-și scoseseră la vedere mărfurile, în ciuda pericolului de asediu asupra orașului. Podul roia de trecători, călăreți și trăsuri.
În cele din urmă, am ajuns la piață – nu era chiar atât de multă lume acolo, dar forfoteala se întindea până spre cele patru colțuri, fiecare marcat de o biserică. Domul de cărămidă portocalie al lui Brunelleschi se înălța spre cer, alături de turnul palatului Signoriei. Neveste însoțite de servitori, bărbați în căutarea unui bărbier se învârteau de colo până colo. Mă
îmbrăcasem într-o rochie simplă, închisă la culoare, iar la gât purtam topazul. În corsaj ascunsesem medaliile de aur, ca să-mi poarte noroc.
Țineam în mână coșul pe care îl purta mai mereu Zalumma – deși, cu acea ocazie, așternusem o pânză pe fundul lui.
I-am văzut pe bărbieri, cu briciurile lor sclipitoare și holurile cu lipitori, pe spițeri cu prafurile și unsorile lor, pe negustorii de zarzavaturi și fructe cântându-și mărfurile fragede, uite-l pe brutar și coșurile lui cu pâine aburindă, bine mirositoare…
Și, puțin mai departe, se vedea dugheana măcelarului, cu iepuri jupuiți și găini jumulite de pene, atârnând cu susul în jos.
Nicicând nu mi s-a părut atât de straniu un loc care-mi era bine cunoscut.
Înainte de plecare, i-am spus într-o doară vizitiului că urina să trec pe la măcelar astăzi, deși nu mai cumpătaserăm nimic de la el de săptămâni întregi. Aveam nevoie de oase pentru supă, am zis eu.
197
I-am cerut să mă aștepte lângă dughenele negustorilor de verdețuri și fructe. Vizitiul a oprit caii și nici măcar nu s-a uitat spre mine când coboram din trăsură și mă îndreptam spre măcelar.
De fapt, totul a fost atât de simplu – atât de iute, de ușor, de înspăimântător. Măcelarul era un om bun, un om al lui Dumnezeu, dar vremurile erau grele și nesigure. S-a lăsat cumpărat, deși bănuia cam care era sursa pungii pline cu florini de aur.
