— Știți că Ser Piero s-a dus la Sarzana… Când am dat din cap că da, a continuat: Nu trebuie să vă faceți griji dinspre partea lui; el privește lucrurile cu bunăvoință. Dar mai este și Eminența Sa Ser Giovanni, cardinalul. S-a dus să ia parte la slujbă și mai are și întâlniri de afaceri. El nu știe nimic. Nu cred că Ser Giuliano are de gând să-l anunțe dacă nu e nevoie.
200
A pus mâna pe o perie elegantă – din cele ale viitoarei mele cumnate, după cum am presupus.
— Să-l periem, nu?
Am dat din cap. Dacă aș fi încercat vreo coafură mai sofisticată în dimineața aceea, tata sau servitorii ar fi băgat de seamă – așa că am procedat ca de obicei: mi-am lăsat pletele pe umeri, cum îi stă bine unei tinere necăsătorite. Pe urmă, Laura mi-a pus pe cap toca de brocart pe care o adusesem cu mine. La urmă, mi-am pus colierul de perle neșlefuite al mamei cu pandantivul mare de acvamarin.
Când am pus mâna pe el, mi-a venit greu să nu mă gândesc la mama și la căsătoria ei nesăbuită, la nefericirea în care trăise și murise.
Laura și-a așezat ușor mâna peste cotul meu.
— Nu se cade să fiți tristă în asemenea clipe! Madonna, vă căsătoriți cu bărbatul care are cea mai nobilă inimă și cea mai iscusită minte din toată
Toscana. Trăim vremuri grele, dar, câtă vreme sunteți lângă Ser Giuliano, nu aveți de ce să vă temeți. Ia priviți, ca să aveți idee ce au să vadă ochii soțului dumneavoastră, când vă duceți spre el. Nu se află pe lumea asta ceva mai plăcut privirii.
Și mi-a dat o oglindă magnifică, din aur masiv bătut cu diamante.
I-am înapoiat oglinda, după ce-am aruncat o privire iute, nemulțumită.
Îmi trecuse prin minte că nuanțele rochiei mele se bat cap în cap cu auriul și roșul de carmin al hainelor lui Giuliano.
Crezând că totul era gata, am dat să mă îndrept spre ușă, dar Laura s-a grăbit să spună:
— Nu, ținuta nu este completă!
S-a apropiat de un scrin și a scos din el un voal lung – de un alb transparent ca pânza de păianjen, brodat în fir de aur, cu unicorni și grădini de vis. Mi l-a pus pe cap cu solemnitate, acoperindu-mi fața; tot ce era în jur a devenit brusc neclar și scânteietor.
— Madonna Clarice l-a purtat când s-a căsătorit cu Ser Lorenzo, a zis ea, și Alfonsina când s-a căsătorit cu Piero. Giuliano a avut mare grijă și l-a dus la preot să-l sfințească din nou, pentru dumneavoastră. Laura a zâmbit: Acum e gata totul.
M-a condus spre catul de jos, unde era capela privată a familiei Medici.
Mă așteptam să găsesc pe cineva șezând în fața ușii, dar coridorul era pustiu.
Am simțit că mi se face rău, atât eram de îngrijorată văzând una ca asta.
Cuprinsă de panică, m-am întors spre Laura.
201
— Zalumma, am îngăimat eu. Sclava mea… ar fi trebuit să ajungă până
acum, cu lucrurile mele. Giuliano trebuia să trimită o trăsură să o ia.
— Să mă duc să aflu ce s-a întâmplat cu ea, Madonna?
— Te rog, am spus eu.
Hotărârea mea era luată și urma să merg până la capăt, dar absența Zalummei mă tulbura mult. Contasem pe faptul că avea să fie lângă mine, la nunta mea, așa cum fusese și lângă mama, la nunta ei.
Laura s-a dus să întrebe ce și cum. După câteva clipe, când s-a întors, veștile nu erau cele pe care mi le doream.
— Aici n-a ajuns nici o vorbă, Madonna. Trăsura încă nu s-a întors.
Mi-am cuprins tâmplele în palme.
— Nu pot să aștept până vine.
— Atunci, dați-mi voie să vă fiu eu însoțitoare, a zis Lama cu voce liniștitoare și plină de bun-simț. Nu e nimeni în toată reședința care să fie mai bun cu mine decât Ser Giuliano; aș fi Ioane onorată să am grijă de mireasa lui.
Am tras aer în piept și am dat din cap. Situația cerea ca nunta să aibă
loc cât mai repede cu putință, înainte ca totul să iasă la iveală.
Laura a deschis ușa capelei și l-am văzut pe Giuliano, alături de preot, așteptând în fața altarului. Lângă ei stătea sculptorul Michelangelo – o surpriză, de vreme ce umbla vorba că se certase cu Piero și că plecase, încă
de luna trecută, la Veneția. Prezența lui m-a tulburat. Faptul că Pico era primit în sânul familiei Medici mi se părea suficient de rău. Iar acum, iată un altul dintre aleșii lui Savonarola chiar aici, la propria mea nuntă.
Neliniștea mea s-a spulberat după o singură privire în direcția mirelui.
Giuliano s-a uitat lung la mine, cu bucurie, cu dor și cu frică. Până și mâinile preotului, care țineau o cărticică, tremurau. Văzând spaima care-i stăpânea, propriile mele temeri s-au risipit.
Pe aripile acestei stări de liniște încăpățânate, am început să pășesc spre altar – în timp ce Laura îmi ducea trena – și mi-am îngăduit, totodată, să mă îmbăt de frumusețea magnifică a capelei. Un panou al altarului înfățișa cu mare delicatețe Adorația Pruncului. Peretele perpendicular din stânga mea purta o altă frescă, zugrăvită într-un stil mai robust și plin de culoare: cei Trei Magi pornind în căutarea Pruncului.
Unul dintre magi era tânăr, îmbrăcat după moda florentină și călărea pe un cal alb, gătit cu un valtrap roșu-auriu. Am recunoscut fețele celor care veneau după el călare: bătrânul Piero de Medici și fiii lui, Lorenzo – neplăcut vederii, chiar și sub imperiul tinereții idealizate – și chipeșul Giuliano.
202
