urechile, din turnul de lângă noi – a încetat să mai bată. Scurtă mi-a fost 246

bucuria. Pentru că apoi, ceas după ceas, auzeam mulțimea de afară amuțind brusc… și, după o clipa de tăcere, izbucnind în strigăte răgușite de bucurie.

Îmi închipuiam că aud cântecul frânghiei care se încorda.

Doamna Tornabuoni, albă și delicată ca o perlă, răsucea o batistă între degete și plângea fără contenire. Mă vârâsem într-un colț și-mi acoperisem cu fustele făcute ferfeniță picioarele pline de vânătăi. Laura stătea lângă

mine, ghemuită. Într-o clipă în care mulțimea amuțise, am întrebat-o încet:

— Giuliano…?

Răspunsul ei a venit plin de neliniște.

— Nu știu, Madonna; nu știu…

S-a înălțat un alt strigăt și amândouă ne-am cutremurat.

Dimineața, au luat-o pe Laura și n-au mai adus-o înapoi.

Mi-am spus în sinea mea că, în orașul luminat al Florenței, femeile nu erau niciodată executate, în afară de cazul în care se dovedeau a fi ucigașe de rând… sau trădătoare. Sigur îi dăduseră drumul Laurei sau, în cel mai rău caz, o alungaseră din oraș.

M-am mângâiat cu gândul că nu mai auzeam mulțimea scoțând strigăte de bucurie. Liniștea nu putea să însemne decât că execuțiile încetaseră.

Clătinându-mă, m-am ridicat în picioare. Am icnit când m-a săgetat durerea de umăr. Cea mai mică mișcare îmi dădea junghiuri. De frig, nu-mi mai simțeam nici mâinile, nici picioarele; pereții și podeaua de piatră erau reci ca gheața. Dar mă îndurera mult mai mult faptul că-mi pierdusem inelul de cununie și celălalt medalion de aur.

Am trecut pe lângă doamna din neamul Tornabuoni și m-am așezat în dreptul ușii mâncate de rugină. Femeia se oprise din plâns și-acum se clătina pe picioare, mai ales că nu se așezase mai deloc în noaptea de dinainte. Pe fața albă, ochii păreau două vânătăi; vinețiul intens al rochiei îi făcea să fie și mai izbitori. M-am uitat spre ea și mi-a aruncat o privire în care nu citeai decât deznădejdea și furia. Am întors iute capul.

M-am încordat să-l aud pe gardian. Cât timp fusese Laura acolo, nu pronunțasem numele lui Giuliano ca să nu o incriminez, dar acum îmi stătea pe limbă. Când în sfârșit a apărui temnicerul, am strigat încetișor.

— Ce se știe despre Giuliano de Medici?

N-a răspuns pe loc, dar a venit în dreptul ușii. A început să caute în mănunchiul zornăitor de chei, mormăind în barbă. S-ar fi zis că îi era greu să

o aleagă pe cea potrivită, așa că a încercat una dintre ele. Nu s-a potrivit, drept care a pescuit una asemănătoare, închisă la culoare și tocită. Cheia a 247

zăngănit și s-a tot poticnit în încuietoare, dar până la urmă ușa s-a deschis cu un scârțâit prelung.

— Giuliano de Medici, a zis el sarcastic. Dacă ai vreo știre despre ticălosul ăla, ar fi bine să ciripești tot ce știi, când îți vine rândul.

Nu s-a uitat la mine deloc.

— Madonna Carlotta, a adăugat el, nu lipsit de amabilitate. Vreți să mă

însoțiți? E o problemă simplă. Priorii Signoriei vor să vă pună niște întrebări. Nu au de gând să vă facă nici un rău.

În ochii ei, în tonul ei era venin pur.

— Nici un rău… mi-au făcut deja cel mai mare rău cu putință!

— Aș putea să chem ajutoare, a spus el simplu.

S-au înfruntat din priviri preț de o clipă; apoi bătrâna a ieșit și s-a așezat lângă el. În urma lor, ușa a fost trântită și încuiată.

Nu-mi păsa. Nu-mi păsa deloc. Dacă ai vreo știre despre ticălosul ăla, ar fi bine să ciripești…

Nici măcar n-am mai simțit durerea din umărul rănit. Asemenea vorbe nu puteau fi spuse decât despre un om viu. Giuliano plecase și ei nu știau încotro.

M-am dus la loc în colțul meu și m-am așezat cât am putut de bine, cu umărul lipit de perete pentru ca răceala lui să-mi amorțească durerea. Am auzit clopotele bătând, dar am ațipit un pic și n-am reușit să-mi dau seama de câte ori sunaseră.

Când m-am trezit, luasem o hotărâre: am să recunosc faptul că mă

căsătorisem cu Giuliano. O asemenea crimă nu aducea neapărat pedeapsa cu moartea – chiar și când fusese mânat de setea răzbunării, Lorenzo le cruțase pe femeile din neamul Pazzi. Mai curând, aducea exilul, ceea ce mi-ar da libertatea de a-mi căuta soțul.

M-am gândit la cuvintele cele mai potrivite pe care să le rostesc în fața membrilor Signoriei. Am să arăt limpede cât de mult îl preocupa pe Giuliano binele Florenței. Am să scot în evidență faptul că s-a căsătorit cu mine, fiica unui negustor – ceea ce dovedea clar că îi privea pe cetățenii mai puțin înstăriți drept egalii săi.

Când în sfârșit am auzit pașii temnicerului și zornăitul cheilor, m-am ridicat în picioare cu stângăcie. În ciuda hotărârii și a planului iscusit pe care-l făcusem, îmi tremurau mâinile și limba mi s-a lipit de cerul gurii, acum uscat.

248

Alături de temnicerul care se apropia pășea Zalumma, cu ochii larg deschiși. Când a dat cu ochii de mine, a deschis gura și am auzit un suspin de ușurare, de bucurie – și de groază; bănuiesc că arătam ca vai de mine.

Temnicerul a adus-o până în dreptul barelor de la ușă, și-apoi s-a tras puțin înapoi. Am întins mâna spre ea, dar spațiul dintre zăbrele nu-mi îngăduia să-mi strecor decât degetele.

— Nu vă atingeți! a mormăit temnicerul.

Mi-am lăsat mâna în jos. Când am văzut-o acolo s-a ridicat din mine un hohot atât de adânc încât m-a luat și pe mine prin surprindere. Și odată ce m-am pornit, am simțit că nu mă mai puteam opri.

— A, nu, a spus ea cu tandrețe și a întins o mână spre mine.

Temnicerul a bombănit din nou și ea și-a îndepărtat mâna. Nu și nu. Pentru că nu ajută cu nimic…

Chiar în timp ce rostea vorbele, lacrimile îi alunecau pe obraji. M-am luptat să-mi recâștig stăpânirea de sine.

— Nu am nimic. O să vrea doar să îmi pună întrebări. Și, cum nu știu nimic, o să treacă repede.

Zalumma s-a uitat într-o parte, cu o privire ciudată, după care și-a întors iarăși ochii spre mine.

— Trebuie să fii curajoasă.

Am înțepenit.

— E aici Ia închisoare, cu alți bărbați. Noaptea trecută, au dat foc la casă, dar servitorii au reușit să stingă flăcările, până la urmă – au salvat multe lucruri. Dar… Și-a vârât capul între umeri; am văzut cum își înghițea lacrimile.

— Doamne Dumnezeule! Giuliano – spune-mi repede – e cumva rănit?

Spune-mi că nu are nimic!

Și-a ridicat ochii spre mine, cu o privire ciudată.