— Ne-am duce să stăm la Roma, unde Giovanni are mulți prieteni buni și ne-am bucura de protecția Papei. E cu totul altfel decât la Florența – mai cald și mai aglomerat…
— Nu-mi pasă, am spus eu încet.
Am făcut un pas spre el. Era cu un cap mai înalt decât mine și, cu lățimea pieptului, depășea distanța dintre umerii mei. Avea pe el tot acel farsetto. Bine croit, din catifea roșie și îl purta cu eleganța înnăscută a unui prinț. Frumusețea lui nu era clasică, precum cea a lui Leonardo, agentul lui secret. Avea buza de sus subțire și marcată de o cicatrice oblică, semn al unei lovituri din vremea copilăriei, iar bărbia îi era puțin ieșită în afară, amintind foarte vag de conturul deformat al feței lui Lorenzo. Puntea nasului îi era lată, iar vârful, ușor în vânt; avea sprâncene foarte groase și închise la culoare. Când zâmbea, făcea o gropiță în obrazul stâng. Am întins un deget și am atins gropița. A suspinat din rărunchi.
— Ești atât de frumoasă că nu-mi vine să cred, a spus el. Cu atât mai mult cu cât ai aerul că nici măcar nu-ți dai seama.
Mi-am pus brațele pe umerii lui.
212
— Avem nenumărate motive să ne facem griji: familia dumitale, tatăl meu, regele Carol, Signoria, ducele de Milano, Florența însăși. Dar acum nu putem să facem nimic în nici o privință. Putem doar să ne bucurăm că ne aflăm aici, doar noi doi, față în față.
N-a avut de ales: s-a aplecat și m-a sărutat. Acum nu ne-am mai zvârcolit, gâfâind unul în brațele celuilalt, cum făcuserăm în trăsură. Eram soț și soție și ne-am apropiat unul de celălalt cu seriozitate, cu gravitate. M-a așezat cu delicatețe pe pat și s-a lungit lângă mine ca să-și strecoare mâinile sub veșmântul de mătase și să le plimbe încetișor peste gâtul meu, peste sâni și peste pântec. Am început să tremur, și nu era doar din pricina agitației.
Am ridicat mâinile cu îndrăzneală și le-am lăsat să alunece peste umerii lui acoperiți de catifea, peste pieptul puternic și peste adâncitura din mijlocul lui. După care, pentru că voiam mai mult de atât, am început să caut pe bâjbâite, încercând să-l eliberez din farsetto.
S-a ridicat pe jumătate.
— Aici, a zis el arătând spre gulerul înalt al veșmântului.
Fără să stau pe gânduri, am dat din cap dojenitor.
— Ce te face să crezi că știu cum să scot hainele unui bărbat?
— Ai un tată…
— Și pe el îl îmbracă servitorii, nu eu…
A căpătat un aer de cățel spășit.
— Ca și pe mine.
Ne-am pornit amândoi pe râs.
Giuliano și-a aruncat privirea spre ușă.
— Nu, nici gând, am zis eu. Ai spus că sunt încăpățânau: lasă-mă să-ți mai dau o dovadă.
A fost greu, dar în cele din urmă, haina a cedat. Ca și Giuliano.
Când eram doar o copilă, am trăit o clipă de căldură pură, când am simțit că m-am deschis cu totul, că am fost una cu universul. Fusesem bolnavă, atât de grav încât cei din preajma mea vorbeau cu voci coborâte despre moarte. Îmi amintesc că îmi stătea pe piept o greutate înspăimântătoare, simțeam că mă înec, că nu mai am putere să respir.
Au adus vase și o albie de lemn. Au umplut-o cu apă aproape opărită și mama m-a scufundat în ea.
Când apa mi-a ajuns până la gât, aburul mi-a învăluit încetișor obrajii; preaplinul de căldură mi-a pătruns în oase. Mă uitam în jos spre carnea trupului care se înroșise și mă gândeam – cu mintea mea de copil – că are să
213
se topească, are să se facă una cu apa caldă. Am închis ochii, fericită, și am simțit cum mi se dizolva pielea, până când n-a mai existat nimic altceva decât inima mea care bătea și apa. Orice urmă de greutate se împrăștiase în cele patru vânturi.
Eram vie. Puteam să respir.
În brațele lui Giuliano am simțit același lucru. Era căldură; era deschidere. Era contopire. Puteam să respir.
— Până la urmă Leonardo are să-mi facă portretul? am întrebat încet când ne-a învins oboseala. Eram dezbrăcări și stăteam întinși peste așternuturile fine și cuvertura stacojie. Se făcuse deja după-amiaza târziu și soarele care se pregătea de culcare își strecura lumina dulce-amăruie printre șipcile obloanelor.
Totul se petrecuse atât de firesc, încât eram surprinsă. Mă așteptasem să am nevoie de îndrumări, mă gândisem că o să fiu stângace, dar încrederea lui Giuliano și instinctele m-au călăuzit fără greș. După atâta efort, mi s-a făcut frig și, spre marea mea rușine, Giuliano a chemat un servitor să facă
focul în cămin. M-am înfășurat și am stat așa locului până când a plecat servitorul. Abia atunci m-am lăsat înduplecată, cu vorbe dulci: am lăsat totul deoparte și m-am cuibărit în brațele lui Giuliano.
— Portretul tău? Giuliano a slobozit un suspin lung. Da, sigur că da.
Tata i l-a cerut. Când vine vorba despre asemenea lucruri, Leonardo e groaznic, să știi. N-a terminat niciodată cele mai multe comenzi pentru care l-a plătit tata. Dar… a zis și mi-a zâmbit malițios. Am să-l somez. Am să-i pun tălpile pe jar. Am să-l leg cu lanțuri la el în atelier și n-am să-i dau drumul până nu e gata portretul. Chipul dumitale trebuie să fie cu mine mereu.
Am chicotit.
Giuliano a profitat ca să atace alt subiect.
— L-am pus pe unul dintre cei mai buni agenți ai noștri să-l viziteze pe Ser Antonio.
M-am crispat pe loc.
— Nu se poate discuta cu tata.
Giuliano mi-a atins ușor vârful nasului, de parcă ar fi încercat să-mi abată durerea.
— Știu. L-am întâlnit. Astăzi e mult prea supărat; se simte adânc jignit.
