270

Cu mișcări iuți, și-a coborât colanții negri și și-a ridicat cămașa. Nu-și pusese nici un farsetto sub tunică. Faptul că mă zbăteam nu făcea decât să-i întețească pofta. Imediat ce mi-am dat seama, am făcut un efort și m-am lăsat pe spate, moale, supusă, chiar și atunci când mi-a ridicat brațele deasupra capului și mi-a țintuit încheieturile cu o forță nebună.

Se purta ca un animal, nici urmă de iubire în ceea ce făcea. M-a pătruns cu atâta putere încât, de durere, mi-a scăpat un strigăt.

Atunci am plecat de acolo. Nu mai eram în trupul meu, mă mutasem în luminile și umbrele care se jucau pe tavan. Și în mirosul lumânărilor care ardeau aproape de capul meu, în căldura care venea dinspre cămin.

Devenisem o fortăreață. El era ca un berbec care căuta să-mi surpe zidurile. Dar fortăreața a rămas în picioare, până la urmă. Giuliano și copilul nostru se aflau în siguranță, de partea cealaltă a zidurilor.

Mi-am venit în fire și în trup, cu senzația că un lichid fierbinte curge în mine și-apoi afară din mine. Am gâfâit când a ieșit din mine cu aceeași violență cu care mă pătrunsese. Mi-am pus mâna între picioare și-atunci mi-am dat seama că fusesem rănită.

M-am ridicat încetișor și mi-am pus tălpile pe podea, cu mișcări poticnite. El continua să gâfâie, în timp ce își potrivea cămașa la loc în colanți, își aranja tunica și centura. A simțit că mă uit la el și a zâmbit. Era vesel și-avea un aer ghiduș.

— Lisa, Lisa. Tare bine ți s-ar potrivi rolul Izabelei din Biblie. Du-te și ia-ți răsplata.

Chipul mi s-a înăsprit. Mi-am întors privirile.

— Du-te, a zis el amenințător. Sau să-i chem chiar acum pe servitori, să

ia de aici pocalele? Nu, mai bine să-l chem pe tatăl dumitale și să-i spun ce ai făcut? M-am închis în mine și, în tăcere, m-am dus încet până unde zăcea colierul și l-am cules de pe jos. Piatra se încălzise din pricina focului. Avea o culoare intensă, un verde etern scânteietor.

Nu văzusem în viața mea ceva mai urât.

S-a apropiat și el. Mi-a pus colierul la gât. Odată tranzacția încheiată, s-a transformat. A redevenit amabil, plin de solicitudine.

— Așa, a spus el cu blândețe. Înainte de a-i chema pe servitori – a făcut semn cu capul spre cioburile de pe podea – dă-mi voie să te ajut. Eu sunt de vină că ai părul încâlcit și rochia în dezordine.

L-am lăsat să mă atingă. A prins buclele rătăcite la loc în plasa de mătase, mi-a netezit fustele.

271

— Îmi pare rău că s-a rupt frumusețe de camicia. Va trebui să o înlocuiesc imediat cu una și mai de soi.

Am strigat după fata de la bucătărie și recunosc că îmi tremura glasul.

În timp ce ea strângea cioburile, Francesco glumea pe seama propriei lui stângăcii. Eu n-am scos nici o vorbă.

Când am rămas iarăși singuri, n-am vrut să-l însoțesc până la ușă. N-am reacționat nici când s-a înclinat și mi-a urat, cu glas scăzut, noapte bună.

M-am dus sus în odaia mea și mi-am dat jos hainele, cu ajutorul Zalummei.

Am azvârlit camicia într-un colț al camerei. Eram bucuroasă că se sfâșiase. Aș fi aruncat-o oricum: puțea a Francesco.

Zalumma adusese un lighean și o bucată de pânză, ca să mă spăl.

Numai văzându-le și m-a podidit plânsul. Zalumma m-a luat în brațe și m-a mângâiat pe spate, la fel cum făcea și mama când eram copil.

Zalumma nu m-a lăsat să arunc camicia, așa ruptă și plină de pete cum era. Mai mult, și-a înțepat un deget și a stors cât mai multe picături de sânge pe care le-a lăsat să curgă pe poale, în față și la spate: roșul sângeriu se lăfăia pe albul amețitor de pur. După care, a împăturit-o cu mare grijă, a învelit-o într-o bucată de pânză, a legat-o și a pus să-i fie trimisă lui Francesco, la prăvălia din oraș.

LIII

Două zile mai târziu, Francesco a venit iar la noi, pasămite ca să

discutăm noutăți legate de rochie și să aranjăm o probă. Acum, el a fost cel care a dat de înțeles că tata ar trebui să ne lase singuri.

Eu n-am protestat deloc; știam că așa urmau să fie lucrurile.

Discutasem serios cu Zalumma, care fusese de acord că, de dragul pruncului, nu aveam ce altceva să fac decât să mă supun poftelor lui. Cu cât mă dăruiam mai des lui Francesco, cu atât mai ușor avea să fie convins că odrasla era cu adevărat a lui.

De data aceasta, mi-a adus cercei cu diamante și opale, care se prelingeau pe gâtul meu ca niște lacrimi.

Curând, Francesco a renunțat să mai caute pretexte pentru vizite și a devenit un oaspete obișnuit la masa noastră de seară. Am adunat o mulțime de bijuterii, deși darurile lui erau tot mai modeste. Tata știa de-acum că era 272

cazul să plece de la masă mai devreme. Când eram între noi, nu vorbeam despre Francesco. Sufeream fiecare de unul singur.

Două săptămâni mai târziu, după o altă întâlnire cu Francesco – la fel de brutală ca de obicei – i-am spus tatei în treacăt că nu am mai sângerat la sorocul cuvenit.

A pufnit pe nas ca unul care avea multă experiență, dar acum se potolise, drept care s-a purtat cu o oarecare blândețe.

— E prea devreme ca să știi cu adevărat, Lisa. Nu-ți face griji. De vină

sunt nervii, fără doar și poate. Ai să vezi.

Am mai lăsat să treacă o săptămână. Și-apoi am rugat-o pe bucătăreasă

să-mi facă felul preferat de mâncare: prepeliță cu salvie și ceapă. M-am așezat la masă lângă Francesco și, când mi-am primit farfuria, m-am aplecat ușor peste orătania micuță, cu pielița ei aurie și crocantă, și am tras aroma pe nas.

Rezultatele au fost cele așteptate. Mi-am dus mâna la gură și am fugit de la masă, dar n-am reușit să ies din încăpere la vreme. M-am sprijinit de perete și am început să vărs chiar acolo, de față cu tata și cu Francesco.

Chiar și în halul în care mă simțeam, tot am auzit un scaun care a fost împins cât colo. Când, în cele din urmă, gâfâind, am fost în stare să-mi întorc capul și să mă uit spre ei, l-am văzut pe tata în picioare, cu pumnii încleștați și cu ochii pironiți asupra viitorului meu soț. Acum nu mai căuta să-și ascundă nici furia, nici ura.

A venit o servitoare să curețe mizeria și să mă spele pe față. Tata a cerut să fie luate farfuriile și să se deschidă ferestrele, să pătrundă aerul curat. Când m-am simțit cât de cât bine și ne-am reașezat cu toții, am spus:

— Nu vreau să mă mărit în iunie. Aș prefera ca nunta să fie în martie.

Tata s-a uitat în sus; socotea în gând. După care, s-a uitat iar la Francesco, de parcă voia să-l sfredelească cu privirea până în adâncul sufletului. Pe Francesco l-au cam trecut fiori de groază.

— Pe 5 martie, a zis tata, iar tonul lui era atât de categoric și prevestitor de rele, încât nici logodnicul meu, nici eu nu am avut nimic de spus.

Vreme de o săptămână, tata a refuzat să ne mai lase singuri după cină –

dar curând, probabil a căzut cumva la învoială cu Francesco; pentru că am ajuns să fiu din nou la cheremul viitorului meu soț.

Acum, când Francesco știa că eram însărcinată, n-a mai venit cu nici un dar. În schimb, îmi cerea să cerșesc împreunarea în sine, de vreme ce starea 273

în care mă aflam era urmarea limpede a poftelor mele deșănțate. Mă silea să

mă înjosesc și să spun despre mine cuvinte îngrozitoare: să mă numesc târâtură, desfrânată, târfă.