— M-am oprit în dreptul palatului nostru când am intrat prima oară în oraș – nu sunt chiar complet netot. În fața loggiei, aștepta o mulțime de oameni; păreau dornici să afle ce vești am adus. Le-am adus vestea cea bună, le-am spus că am rezolvat problemele cu Carol. Și am făcut cum ai sugerat: am dat poruncă servitorilor să le arunce dulciuri și să le dea vin, exact cum a făcut tata când s-a întors, după negocierile cu regele Ferrante. Dar s-ar fi zis că nimeni nu avea chef de sărbătorit. Mi-au băut vinul și mi-au mâncat mâncarea, dar au continuat să se uite lung la mine, de parcă făcusem ceva greșit. Așa că m-am dus la palatul Signoriei.
Era obiceiul ca cei mai înalți demnitari ai Florenței să locuiască în palat cât timp erau în funcție; acolo își luau masa și chiar dormeau adesea.
— Știți ce au făcut? M-au alungat! Au trimis un servitor la ușă să-mi spună: Veniți mâine – acum e vremea cinei. I-am arătat eu ce cred! a mârâit Piero. Nu sunt chiar atât de netot. Știu că oamenii sunt nemulțumiți. N-am lăsat nimic la voia întâmplării. Am vorbit cu Paolo. Opt sute de soldați de-ai lui Orsini – cinci sute călare și trei sute pedeștri – se află la poarta San Gallo așteptând un semn de la mine, dacă se lasă cu necaz.
— Cine ți-a spus să faci una ca asta? Giuliano și-a strâns fața în mâini, cu uimire și mâhnire, după care și-a lăsat repede palmele în jos.
— Dovizi.
Ser Piero Dovizi era sfătuitorul cel mai apropiat al lui Piero.
— Am să-ți mai spun o dată: nu trebuie să te încrezi în Dovizi! Nu cred că are cele mai bune intenții. Nu-ți dai seama cum arată toate astea? Și Signoria, și poporul sunt deja furioși că ai hotărât fără să ceri acordul nimănui. Acum ai adus cu tine o armată. Ce îi împiedică să creadă că ai de gând să pui mâna pe toată puterea?
— N-aș face niciodată așa ceva!
— Ei nu știu asta. Dușmanii noștri se folosesc de orice prilej ca să
hrănească lumea cu zvonuri. Trebuie să fim prudenți, să ne gândim la urmările pe care le-ar putea avea acțiunile noastre. Oricare dintre cei care locuiesc lângă poarta San Gallo – țăran sau din altă clasă – are să vadă acolo o armată. Ei știu că francezii se îndreaptă încoace – și îi văd pe soldați. Ce o să creadă? Giuliano a clătinat din cap. Știi ce le-a spus Savonarola în predica de săptămâna trecută, după ce toată lumea a aflat că francezii au prădat Fivizzano și au făcut multă vărsare de sânge nevinovat?
Mi l-am imaginat imediat pe Michelangelo stând liniștit în marea de oameni de la San Lorenzo, ascultând și memorând cu grijă tot ce se spunea.
222
— Le-a spus tuturor că el a prezis venirea lui Carol încă de acum doi ani, când spunea că sabia lui Dumnezeu se va coborî din ceruri și îi va zdrobi pe toți păcătoșii din Florența. Ne va zdrobi pe noi, cu alte cuvinte, și pe toți cei care nu sunt de acord cu Fra Girolamo. Nu înțelegi că Savonarola joacă pe coarda spaimelor și răscolește îngrijorarea oamenilor privind un război între Florența și Franța? Și într-acolo are să se îndrepte gândul tuturor, dacă
văd că soldații și-au făcut tabără la poarta orașului. De ce nu te sfătuiești cu mine când faci asemenea lucruri?
Piero și-a lăsat capul în jos, apoi a rămas cu ochii la foc; chipul i s-a destins, și-a pierdut orice urmă de aroganță și indignare.
— M-am străduit să fiu ce și-ar fi dorit tata să fiu. Dar, oricât m-aș
strădui, dau greș. Am făcut cum mi-ai spus: am căutat să negociez condițiile trecerii prin oraș a regelui Carol – iar acum Alfonsina e atât de pornită pe mine, încât nici nu-mi vorbește. Am senzația că are de gând să rămână
veșnic la Poggio a Caiano. Am fost silit să-l mint pe Paolo Orsini ca să obțin trupele lui; el nu are idee că am de gând să-l las pe Carol să treacă pe aici cu oamenii lui. Și, când totul are să ajungă la urechile Papei, și el are să ne deteste. Ce-ar trebui să fac?
— În primul rând, să-ți stăpânești firea, a răspuns Giuliano pe un ton ușurel. Să renunți la gesturile nerușinate. Haideți să ne sfătuim la noapte și să vedem cum ar fi mai bine să vorbești cu demnitarii orașului mâine. Și o să
mergem toți trei la palatul Signoriei. Cât despre Alfonsina, familia Orsini și Papa – găsim mai târziu o cale să îi împăcăm. Soarta Florenței are prioritate.
— Cel puțin tu reușești să-ți păstrezi cumpătul, a zis Piero cu un glas melancolic, în semn de capitulare.
Chiar atunci a apărut o servitoare cu vin și pocale, iar în urma ei se înșirau alții. Aduceau farfurii pline cu carne, brânzeturi, dulciuri și tot felul de delicatese, care mai de care. Până la urmă, s-a așezat și Piero lângă noi, dar nu și-a putut învinge tulburarea și nici măcar n-a încercat să se alăture conversației noastre mai ușurele. Și eu am mâncat, dar, ca și Piero, eram frământată de griji și nu mi-am desprins ochii de pe chipul lui Giuliano.
În noaptea aceea, am stat de una singură în dormitorul lui Lorenzo în timp ce soțul meu punea la punct, cu frații lui, cum să-i convingă pe membrii Signoriei. Eram obosită mai mult decât pot spune, pentru că nu închisesem un ochi în noaptea dinainte; și totuși, nu puteam să dorm. La durerea stârnită de scena cu tata, se adăuga lipsa Zalummei. Mi-era foarte dor de ea și mă înnebunea gândul că nu știam cum o pedepsise tata pentru vina de a fi 223
participat la conspirație. Nu știam nici ce i s-ar putea întâmpla lui Giuliano, când se ducea cu fratele lui la Signorie – încă un motiv de îngrijorare. Mă
hotărâsem de pe-acum să-l conving să nu se ducă – la naiba cu Florența –
sau să-mi îngăduie să merg cu el. Simțeam o spaimă copilărească: mi-era că, dacă-l lăsam să se ducă, s-ar putea să nu-l mai văd niciodată.
Stăteam cuibărită în pat, cu ochii larg deschiși. Lampa era tot aprinsă, focul ardea în cămin, iar lumina arunca umbre mișcătoare pe pereți și de-a lungul picturii înfățișând bătălia de la San Romano. L-am privit îndelung pe căpitanul asediat, așa cum trebuie să fi făcut și Lorenzo vreme de ani buni.
Focul dădea căldură mare – servitorii casei Medici nu făceau economie de lemne – și am început să asud sub cuverturile de catifea și blană. M-am ridicat și m-am dus să deschid fereastra.
Afară se întindea cerul acoperit de nori; nu se vedea nici o stea. Aerul rece mirosea a ploaie. Am întins o mână și, când am retras-o, burnița o acoperise cu un strat umed.
— Ecce ego adducam diluvii aquas super terram, am șoptit fără să-mi dau seama de unde-mi veniseră cuvintele. Iată, aduc potop de ape peste pământ.
XLV
Giuliano s-a întors în cameră înaintea ivirii zorilor. Lampa continua să
ardă și în lumina ei se vedeau ridurile fine pe care le avea în jurul ochilor –
părea cu zece ani mai în vârstă. N-am scos o vorbă despre politică sau despre cum plănuiseră să le vorbească celor de la Signorie sau despre cum aș fi dorit eu ca el să nu se ducă acolo. În schimb, l-am luat în brațe și am făcut dragoste. Asta merita și de asta avea nevoie.
Era nouă noiembrie. Dimineața a adus cu ea un aer atât de întunecat încât ne-am trezit destul de târziu. Când am deschis ochii îmi răsuna în minte vocea lui Lorenzo, vorbele lui pe patul morții: Al treilea om. Am dat greș… Cum să mă duc așa? Acum poate Leonardo; el și cu fata…
După care m-a trecut un fior de spaimă, când mi-a revenit în minte scena cu tata; iar senzația a fost și mai și, când mi-am amintit că Giuliano promisese să-și însoțească fratele la întâlnirea de astăzi cu Signoria. După o clipă de buimăceală, mi-am dat seama că mă treziseră clopotele care-i 224
chemau pe credincioși la slujba de duminică. Nu auzisem niciodată un cor de clopote care să bată cu atâta putere. Eram obișnuită cu clopotele de la Santo Spirito, dar aici, în mijlocul orașului, auzeam dangătele de la San Marco, San Lorenzo, Santa Maria del Fiore, toate aflate în apropiere.
Lângă mine, întins pe burtă, cu un braț azvârlit deasupra capului și celălalt întins pe lângă trup, Giuliano dormea, surd la chemarea clopotelor.
M-am ridicat încet din pat și mi-am întins mâna spre țesătura argintie a camiciei. Acum era împăturită și pusă cu grijă pe un scaun. Am început să
tremur. Focul se stinsese și rămăsese doar jarul. Atentă să nu-l trezesc pe Giuliano, am ridicat o blană de pe pat și m-am înfășurat în ea.
