Am țâțâit revoltată de o asemenea întrebare și i-am făcut semn cu mâna să plece.

Cât a lipsit, mi-am ținut ochii închiși. Nici nu aveam cuvinte ca să-mi rostesc recunoștința: fusesem lăsată în pace în noaptea nunții, cea de-a doua pentru mine. Nu dorisem să profanez amintirea celei dintâi. Cu voce tare, i-am făcut o promisiune lui Giuliano:

— Am să-i povestesc copilului tău tot ce știu despre tine, despre bunătatea ta și despre bunătatea tatălui tău. Am să-i povestesc despre unchiul tău. Și am să-l învăț tot ce știu despre iubire și bunătate.

Am închis ochii și l-am văzut pe Giuliano îngenunchind pe podeaua capelei, după ce rupsese în două ghirlanda cu flori, și zâmbindu-mi.

Am zâmbit și eu. Și, când Zalumma s-a arătat la ușă cu o tavă pe care o ținea în echilibru, buzele mele erau încă înflorite în zâmbet. Pe tavă adusese trei feluri de brânză și o jumătate dintr-o pâine rotundă. M-am bucurat să

văd că luase și un al doilea pocal.

— Te simți mai bine, a spus ea cu un aer mulțumit. N-am mai văzut niciodată o asemenea bucătărie. Cât pe ce să cred că așteptau o armată

întreagă, astăzi.

În voce i se simțea ceva nerostit.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.

Știam că descoperise ea ceva, văzuse ceva. A împins cu grijă lampa și a pus tava jos, pe măsuța de lângă pat.

— Ser Francesco, a zis ea cu un aer nedumerit. Când m-am dus jos la bucătărie, am văzut că afară, la ușa din față, erau lămpi aprinse și se auzeau voci de bărbați.

— Și?

— M-am apropiat de fereastră. N-aveam lumânare, așa că n-au avut cum să mă vadă. Băiatul de la grajduri deschidea poarta. Ser Francesco era călare. Vorbea cu băiatul. Cred că îi spunea când să-l aștepte. Și arunca mereu priviri de jur împrejur ca unul căruia îi era teamă să nu fie văzut.

A plecat, mi-am zis în sinea mea încercând să-mi dau seama ce ar putea să însemne asta. Poate că ar fi trebuit să mă simt îngrijorată, dar eram de-a dreptul fericită să îl știu plecat.

284

— Ei și? Poftim. Am ridicat carafa cu vin. Bea cu mine și mănâncă ceva.

Am scăpat cu bine după prima noapte petrecută aici.

Am mâncat și am băut. Când ne-a ajuns din nou oboseala, m-am ținut de capul Zalummei să se întindă pe pat, lângă mine. Și ea a descoperit, din postura de sclavă, libertatea de a se sta pe patul nu foarte comod al stăpânei; dar nu își dorise una ca asta. Ei i se părea mai mult un semn că și-ar fi luat nasul la purtare și își dădea seama că Isabella și Elena aveau să afle că nu dormise în patul ei, din aripa servitorilor. Totuși, până la urmă a doborât-o somnul.

Am ațipit și eu o vreme. Am visat că eram undeva, dar știam că am greșit casa și am greșit bărbatul; de durere, m-am trezit din vis. M-am ridicat în capul oaselor. Zalumma sforăia ușurel lângă mine, îmbrăcată tot în rochia ei de lână, cu vălul strâmb. De pe urma focului din cămin nu mai rămăsese decât jarul.

Eram cu adevărat căsătorită cu Francesco, Giuliano murise și nimic din ce era făcut nu mai putea fi desfăcut. Mi-am dat seama că eram gata să plâng, și nu oricum, ci în hohote – numai că nu voiam să mă audă sau să mă vadă

nimeni.

M-am dat ușurel jos din pat, tremurând de frig, și m-am grăbit să ies din cameră pe tăcute. Am închis ușa în urma mea și am coborât până pe la jumătatea primelor trepte. M-am așezat acolo.

N-am apucat să dau drumul primului hohot care mi se oprise în gât, pentru că m-a oprit un sunet: se auzeau niște pași, șovăielnici. Se îndreptau spre mine, parcă. Mult mai jos de locul unde stăteam, am observat lumina clătinată a unei lămpi. S-a întins încet, încet pe perete, ca o pată care se tot mărea.

Am știut că era soțul meu. Nesigur pe picioare, s-a oprit să se dezmeticească la catul al doilea; cu doar câțiva pași mai jos de treapta pe care stăteam.

— Francesco, am spus eu cu voce scăzută. De fapt, vrusesem să

vorbesc doar în gând. Nu-mi doream să mă vadă.

Dar mi-a auzit glasul și s-a uitat în sus, luat prin surprindere.

— Lisa, a spus el cu greutate.

Era beat mort. A ridicat lampa și a clipit din ochi încercând să mă vadă.

Era înfășurat într-o mantello de culoare neagră, azvârlită peste el neglijent.

Când a ridicat brațul, marginea a alunecat și i s-au văzut colanții și tunica de mire.

285

Lângă coapsa dreaptă, marginea tunicii era boțită, la fel și colanții –

tunica pentru că fusese strânsă în sus, iar colanții în jos. Lâna albă a cămășii flutura într-un colț ca o bucată de steag.

Priveliștea m-a amuzat atât de mult încât am scăpat un hohot înfundat; m-a izbit mirosul iute de lavandă ieftină. Îl simțisem de mai multe ori prin piață. Venea dinspre acele femei boite și cu îmbrăcăminte deocheată, de care Zalumma se grăbea să mă țină departe.

Mi-a revenit în minte glasul lui Francesco, am revăzut privirea lucioasă

și plină de pofte murdare. Târâtură. Desfrânată. Târfă.

Numai că, începând cu acea dimineață, eram o femeie căsătorită, o femeie respectabilă. Eram liberă.

— N-am putut să dorm, am spus eu repede. Dar cred că acum am să

pot. Noapte bună.

— Noapte bună, a mormăit Francesco și l-am auzit gemând în vreme ce alergam în sus pe scări.

Când m-am văzut la loc în odaie, am închis ușa după mine, m-am sprijinit de ea și m-am pus pe râs într-un așa hal încât am trezit-o pe Zalumma.

LV

A sosit primăvara și vremea s-a încălzit. În timpul zilei, stăteam pe balcon. La stânga se vedeau grajdurile și grădina de legume, mărginită de garduri vii de levănțică și rozmarin. Chiar în fața ochilor mei, se întindea o grădină-parc după toate regulile artei: alei pietruite, lauri tineri și merișori turcești fasonați cu migală. Dimineața, mă plimbam de una singură prin grădină, pe lângă un leu de piatră încremenit într-un răget: dintre fălcile lui ieșea un jet răcoros de apă care curgea într-un bazin. Mai încolo, era un spalier acoperit cu tulpini țepoase de trandafiri și, de acolo, intrai într-o mică grotă a Sfintei Fecioare, care-i întâmpina cu brațele deschise pe toți cei veniți să-i ceară ajutorul.

Pruncul din burta mea creștea. Când am intrat în aprilie, nimeni nu se mai putea înșela văzându-mă: mă îngrășasem, linia obrajilor se îmblânzise.

Crețurile lăsaseră loc unei pofte de mâncare atât de mari încât țineam farfurii cu mâncare pe măsuța de lângă pat și mă trezeam des în toiul nopții ca să mănânc. Francesco mă trata cu grija și duioșia unui părinte. O instruia zilnic pe Agrippina să-mi aducă un vas mare cu lapte, încă înspumat, care mai păstra în el o parte din căldura animalului.

286

Soțul meu nu se mai atingea de mine nici un pic. Ne purtam unul cu celălalt de parcă am fi fost niște cunoștințe care se aflau în relații excelente.

Și îmi aducea orice i-aș fi cerut. Nu a protestat deloc când am dat ordin să fie adus un culcuș pentru Zalumma, pe care l-am pus la picioarele patului meu.