— Ce anume ar putea să-mi producă griji? Și de ce ar trebui să mă duc la Giovanni?
Buzele soțului meu s-au strâns ușor, semn că se hotărâse să fie sincer până la capăt.
— Lucrurile noastre sunt gata împachetate. Giovanni știe unde se află
și știe unde să te ducă. Am hotărât un loc în care să ne întâlnim. Așa că, dacă
suntem reținuți cumva…
— Vreau să merg cu tine. Nu pot să stau aici.
A râs ușor, un râs fără nici o urmă de veselie. Eram femeie, iar femeile nu aveau ce să caute la palatul Signoriei. Plus că îl cunoșteam prea bine pe 229
Giuliano: știam că nu m-ar lăsa niciodată să-l însoțesc într-o misiune atât de primejdioasă.
— Lisa. M-a prins de umeri cu blândețe. Am ajuns la o înțelegere cu regele Carol; deși s-ar putea ca membrilor Signoriei să nu le placă. M-am purtat prostește când l-am lăsat pe Piero să se ia în continuare după
povețele lui Dovizi – l-a încurajat să facă numai lucruri care au pus familia într-o lumină rea. N-ar fi trebuit să las lucrurile să ajungă până aici.
Interesele noastre bancare mi-au luat o grămadă de timp și am lăsat prea mult din ceea ce ține de politică pe seama lui Piero. Chiar dacă lui Piero nare să-i fie pe plac, de astăzi înainte am să mă implic mai mult. Dovizi nu va dormi sub acoperișul nostru la noapte. De acum încolo, Piero are să asculte doar de sfaturile mele.
S-a oprit și s-a uitat spre fereastră. Știam că aștepta sunetul clopotelor.
— Trebuie să pleci, nu-i așa?
Drept răspuns, mi-a prins obrajii în mâini.
— Te iubesc. M-a sărutat ușor. Și am să mă întorc repede, promit. Nu-ți face griji.
— Bine, am zis eu. Te las să pleci fără mine, dar cu o condiție.
— Care? a căutat să-și ia un glas jucăuș.
Legătura dintre scrisoarea lui Leonardo și cuvintele lui Lorenzo pe patul de moarte mă nedumerea și mă rodea. Mi-era teamă că ocazia de a afla adevărul se subția cu repeziciune.
— Să răspunzi la o întrebare. Cine e al treilea bărbat? Penitentul?
Și-a lăsat brațele să cadă pe lângă corp. Buzele i s-au întredeschis și m-a privit încruntat, de parcă i-ar fi pierit graiul.
— După atâta vreme… îți aduci aminte ce a spus tata? După care s-a adunat: Era pe moarte. Nu știa ce spune.
— Nu știi să minți. Ce a vrut să spună?
Giuliano s-a dat bătut.
— E cel care a reușit să scape, a spus el și chiar atunci s-au pornit clopotele.
Amândoi am tresărit, dar eu am ținut-o pe a mea. Timpul se scurgea cu iuțeală și dorința de a ști mă cuprinsese pe de-a-ntregul, de parcă și soarta lui și a mea depindeau de acel lucru.
— Cum adică să scape?
— I-au prins pe toți cei implicați în conspirația care a dus la uciderea unchiului meu. Un singur om a scăpat.
— Tatăl dumitale l-a văzut?
230
A clătinat din cap, nerăbdător, cu tot trupul pregătit de plecare.
— Leonardo, a zis el. Leonardo l-a văzut. Unchiul meu a murit în brațele lui. Trebuie să plec, Lisa. Sărută-mă.
Simțeam nevoia să plâng, atât eram de îngrijorată; n-am făcut decât să
îl sărut.
— Gărzile sunt în fața ușii, a spus el repede, și au să te anunțe dacă
este cazul să te duci la Giovanni. Stai aici. Laura are să-ți aducă ceva de mâncare.
A deschis ușa, a întors capul să se mai uite o dată la mine. Pe chipul luminat de flăcările focului îi strălucea tinerețea; ochii îi scânteiau de nerăbdare.
— Te iubesc.
— Te iubesc, am spus și eu.
A închis ușa. M-am dus la fereastră și am deschis-o, fără să-mi pese de frig. Norii se spărseseră în sfârșit și am zărit portocaliul de coral al soarelui în josul cerului. M-am aplecat puțin și am ascultat glasul clopotelor. După
care, i-am văzut în fine pe Piero și Giuliano urcându-se pe cai; i-am urmărit plecând, însoțiți de vreo treizeci de alți bărbați.
