Ar fi păcat ca tatăl dumitale să treacă prin alte suferințe. Sau să moară.

Crezusem că-l înțeleg pe soțul meu. De fapt, nu înțelesesem nimic.

Lumea era fierbinte și grea și înăbușitoare. Mi-am pus capul pe genunchi, dar n-am reușit să-mi potolesc respirația ca să dau drumul lacrimilor.

Atunci mi s-a deschis corpul; am auzit ceva care curgea și mi-am dat seama că din mine curgea. Scaunul, picioarele, cămașa erau toate leoarcă și, când m-am ridicat, m-a cuprins un spasm atât de violent încât am crezut că

tot corpul mi se întoarce pe dos ca o mănușă.

Am scos un țipăt și m-am prins de balustradă. Când a apărut Zalumma, trează de-a binelea și gâfâind, i-am spus să aducă moașa.

293

LVI

Francesco l-a numit Matteo Massimo: Massimo, după tatăl lui Francesco și Matteo, după bunic. Am acceptat supusă alegerea numelor după modelul patriarhal. Știusem de la bun început că n-am să-l pot numi Giuliano. Am fost încântată când am aflat că Matteo înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Nici că mi-ar fi putut trimite Dumnezeu un dar mai bun.

Matteo era frumos și uimitor. Datorită lui mi-a revenit inima la loc.

Fără el nu aș fi putut îndura ceea ce aflasem în biroul soțului meu; fără el, nu aș fi avut nici un motiv să îmi păstrez curajul. Dar, de dragul lui, am ținut totul numai pentru mine; i-am vorbit doar Zalummei despre scrisoare – dar era necesar, pentru că ea ar fi băgat de seamă prezența cheii, pe care de altfel Francesco nici nu o pomenise.

Când i-am redat partea în care era pomenit Pico, a înțeles pe loc și și-a făcut semnul crucii, cu spaimă.

Matteo a fost botezat a doua zi de la naștere, la San Giovanni, unde mă

căsătorisem a doua oară. Ceremonia oficială a botezului s-a ținut după două

săptămâni la Santissima Annunziata, care era puțin mai spre nord, în cartierul din vecinătatea Baptisteriului San Giovanni.

Multe generații ale familiei lui Francesco trecuseră prin capela privată

pe care o aveau acolo. Biserica se ridica pe o latură a pieței și tot acolo, chiar în fața ei, era orfelinatul, Ospedale della Santa Maria degli Innocenti.

Colonadele care se arcuiau grațios – toate purtând amprenta lui Michelozzo

– dădeau spre stradă.

M-am simțit bine în acea capelă. În afara unui crucifix de bronz cu un Christos în agonie, erau pereți albi, dați cu var stins, care se ridicau de jur împrejurul unui altar din lemn sculptat, de culoare închisă; parcă era susținut, de o parte și de alta, de două candelabre metalice cât mine de înalte și de două ori mai late. Lumina blondă pe care o dădeau cele douăzeci și patru de lumânări se lupta să compenseze lipsa ferestrelor. Încăperea mirosea a praf, a lemn și a piatră, a tămâie dulce și ceară de lumânări și în aer stăruia ecoul stins al rugăciunilor murmurate vreme de secole.

De la nașterea fiului meu, mă ținusem departe de Francesco; ura, dezgustul și spaima mea erau atât de mari, încât abia puteam să mă uit la el.

Purtarea lui a rămas neschimbată – plină de curtoazie și blândă –, dar acum, 294

când îl studiam, îl vedeam în el pe omul perfect capabil să aibă pe conștiință

moartea lui Pico, poate și pe a lui Lorenzo. Îl vedeam pe omul care dăduse o mână de ajutor la înlăturarea lui Piero, moment care adusese după sine moartea lui Giuliano al meu.

Mă străduisem să fac în așa fel încât devotamentul meu de mamă să

șteargă orice gând despre afacerile necurate dintre soțul meu și Savonarola, de parcă uitarea ar fi putut să-l pună pe Matteo la adăpost de ele. Mă

străduisem – dar, stând acolo în capelă și zâmbindu-i radios fiului meu, simplul fapt că îl știam pe Francesco lângă mine îmi făcea rău.

Unchiul Lauro și Giovanna Maria erau nașii. Era de necrezut ce copil mulțumit se arăta a fi Matteo. A dormit cât a ținut ceremonia și, când s-a trezit, a zâmbit. M-am așezat, încă ostenită după o naștere lungă, și am urmărit totul cu bucurie: tata ținea pruncul și Lauro dădea răspunsurile.

Când s-a terminat, în timp ce tata își purta cu mândrie nepotul spre ieșire, urmat de ceilalți, m-am oprit să iau certificatul lui Matteo din mâinile preotului. Era un bărbat tânăr și emoționat; vocea i se frânsese de câteva ori în timpul botezului. Când am luat certificatul, el nu i-a dat drumul din mână

și a aruncat o privire furișată spre ceilalți. Când s-a convins că erau preocupați doar de prunc, mi-a șoptit:

— Noaptea. Citiți ce vă dau numai noaptea – Ia noapte, când sunteți singură.

M-am tras înapoi… după care m-am uitat în jos. Îmi dăduse ceva în plus față de pergamentul pe care era certificatul. Sub el, ascunsese o bucățică de hârtie, împăturită frumos.

Crezând că era nebun, m-am îndepărtat iute de lângă el și m-am grăbit să îi ajung pe ceilalți.

Afară, în piazza, eram la câțiva pași de ai mei când un călugăr tânăr mi-a tăiat calea. Purta rasa neagră a Slujitorilor Sfintei Fecioare, al căror ordin monastic se stabilise acolo, la Santissima Annunziata. Își ridicase capișonul, drept care fruntea și ochii îi rămâneau ascunși. Pe braț, purta un coș mare plin cu ouă. În timp ce treceam ușor pe lângă el, mi-a spus din vârful buzelor:

— Un copil frumos, Monna.

M-am întors gata să zâmbesc. Și m-am trezit față în față cu Diavolul însuși, care-mi surâdea plin de el.

— Dumneata, am exclamat eu pe șoptite.

295

I-a plăcut faptul că îl recunoscusem. S-a înclinat ca să-l văd mai bine –

în ochi i se citea amuzamentul, bine temperat de neliniștea că ar putea atrage atenția soțului meu.

— La noapte, a zis el încetișor. Singură.

Și apoi s-a întors și s-a îndepărtat cu pas săltat.

Când m-am alăturat celorlalți, care vorbeau și se maimuțăreau pe lângă Matteo înainte ca Francesco să se întoarcă la bottega, l-am văzut pe soțul meu ridicându-și ochii de la așa-zisul lui fiu, cu o privire blândă, absentă.

— Cine era? m-a întrebat el.

— Nimeni, am zis eu apropiindu-mă de el. Țineam certificatul strâns, în așa fel încât să fiu sigură că acoperă în întregime biletul care-mi fusese dat pe ascuns.

N-am vorbit cu nimeni despre bilet – nici măcar cu Zalumma. Dar, când ea a coborât la prânz să mănânce cu ceilalți servitori și m-a lăsat pe balcon singură cu Matteo, am despăturit bucata de hârtie. Soarele strălucea deasupra noastră dintr-un cer Iară nori, dar nu mai puteam să aștept – și nici nu vedeam de ce aș face-o. Matteo stătea lipit de mine, cald și gingaș. Să

cutez să mă afund și mai tare în înșelăciune?

Când m-am uitat atentă la hârtie, am scos o exclamație de dezgust. Era goală, dela un capăt la celălalt. Diavolul se ținea de glume proaste. Dacă ar fi ars focul în cămin, aș fi aruncat hârtia în flăcări. Dar mi-am ținut firea, am întins bine hârtia și am pus-o într-un sertar. Mă gândeam să o folosesc pentru corespondență, pentru că era de calitate bună, tăiată cum se cade și de un alb strălucitor.

Noaptea târziu, m-a trezit plânsul lui Matteo venind dinspre camera copiilor. S-a oprit pe loc imediat ce doica a venit să îl hrănească, dar eu n-am mai reușit să adorm. Aerul era neobișnuit de cald. Zăceam în pat, scăldată în sudori și nu-mi găseam locul, în timp ce Zalumma dormea în culcușul ei.

Mi-au revenit în minte cuvintele preotului: Citiți ce vă dau numai noaptea – la noapte, când sunteți singură.