Nu l-am crezut nici o clipă. Am făcut un semn spre hainele pe care le purtam.
— Nu am ce să iau. Port pe mine tot ce am adus.
Ceea ce era adevărat, dacă nu socoteam rochia de un maro ponosit pe care tata mă punea să o port; nu puteam decât să mă bucur că o lăsam acolo.
— Atunci du-te în odăile tale. Cardinalul m-a examinat cu atenție și a adăugat: Uite ce se întâmplă, nu sunt decât câțiva dintre membrii Signoriei care încearcă să stârnească o revoltă. Cu puțin noroc, frații mei – a ezitat puțin chiar înainte de a rosti ultimele două cuvinte; știam că pe buze îi fusese numele lui Giuliano – reușesc să liniștească lucrurile. Intre timp, mă
duc spre ei să le sar în ajutor. A slobozit un suspin, de parcă s-ar fi resemnat cu gândul de a se arăta îndurător: Nu trebuie să te îngrijorezi. N-am să te las aici. — Mulțumesc, am spus eu.
— Du-te. Am s-o trimit pe Laura să stea cu tine.
Am traversat iar curtea palatului și m-am întors în camera de dormit a lui Lorenzo. N-am putut să rezist și m-am apropiat de fereastra deschisă, care umpluse camera cu un val de aer rece, în ciuda focului aprins. Afară, începea să se întunece; făcliile pâlpâiau în depărtare. Veneau dinspre apus, dinspre San Marco, în jos pe Via Larga. Cei care le țineau în mâini strigau cât puteau:
Palle! Palle! Palle!
Am rămas cu ochii la siluetele care păreau să se întrupeze din întuneric. Cei mai mulți erau călare, câțiva mergeau pe jos. Erau oamenii cu stare – însoțiți de servitorii lor, prieteni și membri ai familiei – care locuiau în palatele de pe Via Larga, o enclavă cu simpatii pro-Medici.
236
Lumina făcliilor lucea pe mânerele săbiilor scoase din teci, pe aurul colanelor, pe fațetele pietrelor prețioase. Au ajuns și s-au înșirat lângă
bărbații care păzeau intrarea în palatul Medici.
Palle! Palle!
Venind din direcție opusă, dinspre Piața Signoriei, strigătul Popolo e liberta! a început să prindă formă umană: se apropiau siluete întunecate, slab luminate de cârpele aprinse agățate de prăjini sau de cozile măturilor.
Abbasso le palle! Jos bilele!
Vârfurile ascuțite ale furcilor, ascuțișurile lănciilor zimțate, îndoite, muchiile lucioase ale ciomegelor se profilau pe cer.
Cu puțin înainte ca cele două forțe să se ciocnească, dintre cei care îi sprijineau pe Medici s-a desprins un nou contingent. De sus de unde eram cocoțată, nu distingeam chipurile – nici măcar pe cel al călărețului care ținea în mână o lampă. Însă am recunoscut stacojiul capei, umerii lăți și ținuta plină de demnitate: Giovanni înainta încet, înconjurat de mai mulți soldați înarmați.
Văzând primejdia care se apropia a strigat cu un glas frumos, tunător.
— Palle! Oameni buni ai Florenței, ascultați-mă!
Dar oamenii buni ai Florenței nu voiau să asculte. O piatră a zburat prin aer, lovind calul negru al lui Giovanni. Calul s-a dat înapoi. Giovanni a liniștit animalul, dar a luat o hotărâre: decât să-i înfrunte pe opozanți față în față, cardinalul și grupul lui au ales să o ia la galop pe o alee, spre nord.
Nu puteam decât să mă rog sperând că-și păstra intenția de a ajunge în piață.
În timp ce Giovanni și oamenii lui piereau din fața ochilor mei, cetățenii furioși înaintau. Numărul lor părea nesfârșit; în lumina slabă, șirurile se întindeau cât vedeam cu ochii. Celor care veneau pe jos li se alăturau dușmani mai înstăriți ai casei Medici: călări, cu buzdugane, cu lăncii zdravene, cu săbii și iatagane turcești.
Dându-și seama că sunt copleșiți numeric, mulți dintre susținătorii casei Medici s-au îndepărtat, lăsând gărzile palatului să se lupte de unele singure.
Vedeam siluete înspăimântătoare, auzeam sunete înspăimântătoare.
Un țăran a fost străpuns în stomac și ridicat în vârf de lance; un negustor a căzut în genunchi când un buzdugan i-a zdrobit capul. Un bărbat din gardă s-a prăbușit și i-am auzit țipătul răgușit, când un țăran l-a străpuns cu dinții furcii. Un altul s-a aplecat să-și ia de jos făclia și a dat foc corpului străpuns.
237
Pictura lui Uccello nu avea cum să capteze mirosurile, zgomotele, învălmășeala grăbită. El zugrăvise războiul ca pe un spectacol măreț; eu îl vedeam sub ochii mei ca pe o nebunie.
Dedesubtul meu se auzeau bătăi furioase, sunet de metal și carne care se izbeau de lemn, răsunând în toată casa. Unii dintre răzvrătiți ajunseseră
la ușă. Laura nu venise; am știut atunci că nici n-avea să mai vină. M-am hotărât să plec, dar pe când mă dezlipeam de fereastră, mi-a atras atenția o mișcare agitată pe aleea cea mai apropiată.
Călăreții care se apropiau cu repeziciune țineau în mâini făclii și lămpi ca să-și lumineze calea. Pe urmele lor venea o mulțime furioasă, gălăgioasă.
M-a cuprins speranța că poate era Giuliano. M-am aplecat și mai mult pe fereastră. Cum grupul se apropia de intrarea în palat, unde se dădeau lupte, l-am recunoscut pe Giovanni. Abia când a ajuns sub locul unde mă aflam am reușit să disting ceva din strigătele lui disperate
— Renunță… Piero… Popolo e liberta!
Iar cetățenii furioși care îl urmăriseră până aici, cetățenii care aruncau în el și în oamenii lui cu pietre, au strigat pe bună dreptate: Trădătorule!
Trădătorule!
Am fugit de la fereastră. Mi-am ridicat cât am putut de sus fustele și am luat-o în jos pe scări, de-a lungul coridoarelor, am traversat curtea, am trecut prin loggie și am ieșit în grădină. Acum nu se mai găsea nici o armă
acolo – era doar Giovanni, obosit, respirând cu greutate, mergând cu pași mari spre palat, cu doi soldați pe urmele lui.
— L-ai văzut? am spus eu cât de tare puteam. Gălăgia de dincolo de ziduri era cumplită.
Giovanni era doar cu gândul la cele practice. Bunătatea pe care o întrezărisem în el mai devreme dispăruse cu totul, înlocuită de o hotărâre rece. A trecut pe lângă mine fără să-mi arunce o privire, fără să încetinească
și, când am fugit după el, a răspuns scurt:
— N-am putut să ajung în piață.
