Am ascultat zgomotul pașilor pe care nu-i cunoșteam. M-am strecurat tiptil în jos pe scări, am trecut de ușa pe care pătrunsese intrusul: se oprise în biroul soțului meu.

M-am dus la căminul din bucătărie și am luat cu mine un ditamai vătraiul, după care am urcat iar scările până la biroul lui Francesco.

Învăluită în umbră, l-am urmărit pe intrus cum s-a așezat la pupitrul lui Francesco, pe care pusese o lampă aprinsă luată din dormitor. Sertarul era deschis și cheia era pusă alături. Străinul avea în față o hârtie pe care o despăturise și se încrunta la ea. Buzele lui păreau să rostească vorbe tăcute în timp ce citea. Era un tânăr arătos, cu un nas lung și puternic și ochi iuți, mărginiți de gene negre ca tăciunele. Chipul oval era încadrat de cârlionți negri-arămii. Hainele de pe el erau de artizan: o tunică gri, care-i ajungea aproape până la genunchi, acoperind colanții negri, peticiți. Dacă l-aș fi văzut cu bijuteriile soțului meu sau cu ceva aur, argint sau orice alt obiect de 290

valoare, aș fi strigat după servitori. Dar nu se arăta interesat decât de hârtia pe care o citea.

Nu m-a văzut până nu am ieșit din conul de umbră și l-am întrebat: –

Ce faci aici?

S-a oprit, și-a ridicat bărbia luat prin surprindere și, când s-a întors să

se uite spre mine, hârtia i-a alunecat dintre degete. Am întins mâna și am prins-o când tocmai flutura în aer, gata să cadă.

El s-a ridicat și a dat să se apropie să mi-o ia, dar am ridicat vătraiul amenințător. Mi-a văzut arma și buzele pline i s-au curbat într-un zâmbet ca o semilună. Era un zâmbet lasciv și plin de voioșie. Ca și mine, era un om fără frică. Ca și mine, știa prea bine că era de-ajuns să se dea câțiva pași înapoi ca să poată ajunge cu mâna la vătraiul sprijinit de căminul rece. Și-a aruncat iute ochii spre el, dar a respins ideea.

— Monna Lisa.

Avea tonul cuiva ușor surprins să descopere un prieten bine cunoscut, dar nu în locul unde s-ar fi așteptat să-l vadă. Arăta ca un ucenic sărac, iar după vorbă aducea cu un negustor.

— Cine ești?

— Diavolul însuși.

Zâmbetul nu i s-a clintit nici o clipă; în ochi i se citea o oarecare buimăceală provocatoare, de parcă eu aș fi fost intrusa, nu el. Era un răufăcător neobrăzat și vesel.

— De unde îmi știi numele?

— Soțul dumneavoastră are să se întoarcă acasă curând. Ar trebui să

plec, nu credeți? Dacă nu, o să intrăm amândoi într-un mare bucluc. E mult prea devreme să fiți surprinsă în cămașa de noapte alături de un tânăr. Și-a aruncat ochii spre vătrai, a înțeles că n-aveam de gând să-l folosesc și a întins mâna spre hârtia împăturită. Ați sosit într-un moment nepotrivit.

Dacă aș putea să mă mai uit la scrisoare încă puțin, vă rog – nu vreau nimic mai mult – și-apoi am să v-o înapoiez și am să-mi văd de drum. Și puteți să

pretindeți că nu m-ați văzut niciodată…

Degetele lui au atins hârtia. Încă o clipă și o înhăța. Am luat o hotărâre.

— Ajutor! am strigat din răsputeri. Hoțul! Hoțul!

Zâmbetul i s-a lărgit și mai mult, dezvelind dinții albi cu o ușoară

strungăreață. Nu a mai încercat să pună mâna pe scrisoare, cum mă

așteptam. În schimb, în ochi i-a strălucit aprecierea față de tactica pe care o adoptasem.

M-am pus iar pe strigat.

291

— Am să vă spun la revedere, a zis el și s-a năpustit în jos pe scări, cu un pas surprinzător de ușor. M-am luat după el cât am putut de repede și l-am văzut deschizând cu putere ușile de la intrarea principală. Le-a lăsat așa deschise în urma lui și am rămas cu ochii după silueta neagră care alerga de-a lungul aleii curbate și se pierdea în noapte.

Eram uluită și de-a dreptul curioasă. În clipa când Claudio și Agrippina m-au strigat, am împăturit repede hârtia și am strecurat-o sub braț. Nu se vedea nimic de sub faldurile cămășii de noapte.

Când au ajuns amândoi la mine, speriați, trăgându-și sufletul de atâta alergătură, le-am spus doar atât:

— Cred că am visat. Mi s-a părut că era cineva aici… dar nu era nimeni.

I-am trimis înapoi în camerele lor și au plecat clătinând din cap.

Claudio a mormăit în barbă ceva despre femeile însărcinate.

Imediat ce i-am văzut plecați, m-am înapoiat la biroul lui Francesco și m-am așezat în dreptul lămpii. Hârtia era o scrisoare, împăturită în trei, iar sigiliul de ceară întunecată fusese rupt. Scrisul era înclinat spre dreapta și gros, ca și cum cineva ar fi apăsat cu putere pana.

Temerile dumitale privind pedeapsa pe care ar putea să o apliceAlexandru sunt nefondate. Excomunicarea este doar un simplu zvon. Când aresă fie mai mult de atât, ne vom folosi de ea pentru scopurile proprii.

Între timp, încurajează-l în continuare să predice împotriva Romei și acelor numiți Arrabbiati. Și să-mi trimiți o listă cu toate numele de Bigi…

Bigi. Cenușiii. Cei mai mulți erau de o anumită vârstă și cu o poziție socială bună – erau bărbații care sprijiniseră familia Medici. Auzisem termenul mai demult, din gura soțului meu și din a tatei.

Dar nimic mai mult. O lovitură în acest moment ar fi nechibzuită. Euinvestighez planurile lui Piero de a invada Florența. Deocamdată s-a stabilit laRoma și am găsit agenți gata să se ocupe de el cum te-ai ocupat dumneata dePico. Dacă reușim, nu mai trebuie să ne temem de nimic dinspre parteacenușiilor.

Ca de obicei, nu vom uita ajutorul dumitale și îl vom răsplăti cum secuvine.

Am împăturit hârtia și am așezat-o la loc pe birou, în locul unde Francesco își ținea corespondența, după care am încuiat biroul. M-am oprit 292

o clipă și am studiat cheia. Isabella i-o dăduse intrusului; să fi fost cheia soțului meu sau era o copie?

Am rămas cu ea în mână. Dacă Francesco i-ar fi simțit lipsa, cea care trebuia să dea explicații era Isabella, nu eu.

M-am întors în cameră. Pe jumătate adormită, Zalumma a murmurat ceva vag despre niște zgomote care veneau de jos.

— N-a fost nimic. Dormi, i-am spus eu, și ea m-a ascultat, recunoscătoare.

Am ocolit patul și m-am dus afară, pe balcon, să chibzuiesc. În atmosferă era o căldură apăsătoare, grea ca o apă. Am tras adânc aer în piept și l-am simțit cum se lăsa în jos, peste plămâni, peste inimă.

… încurajează-l în continuare să predice împotriva Romei și a celornumiți Arrabbiati.

M-am gândit la Francesco și la felul cum se ducea el, plin de râvnă, să

asculte toate predicile lui Savonarola. Cum era atent la fiecare cuvânt. Cum se întorcea la palatul lui somptuos și mă răsfăța cu bijuterii. Cum pleca în fiecare noapte să se întâlnească cu târfele lui.

… gata să se ocupe de el cum te-ai ocupat dumneata de Pico.

Mi-am adus iar aminte de Pico, de felul în care ținea pocalul în mâini și îi zâmbea lui Lorenzo; și am revăzut chipul aceluiași Pico, dar de-acum avea ochii goi și obrajii trași. Mi-am adus aminte de cuvintele lui Francesco, rostite încetișor, Pico…? Era un apropiat al lui Lorenzo, nu-i așa? Vai… s-ar părea că nu mai are cum să o ducă mult.

Crezusem că cel mai mare pericol care mă putea amenința pe mine sau îl putea amenința pe tata era ca Francesco să deschidă gura și să dea la iveală legăturile mele cu familia Medici. Să vorbească.