neștiutoare de carte și să-l pun pe soțul meu în situația de a roși pentru mine. Și începusem de pe-acum să mă gândesc cum să-i fac o impresie bună
noii mele cumnate.
M-am întors în camera mea și am închis ușa, ceea ce le-a adus o mare ușurare celor care mă păzeau. Mi-am scos haina de brocart și am pus-o pe scaun, după care m-am așezat lângă foc. Cartea era făcută ca pentru un copil care se apuca să învețe latina. Am deschis-o și am citit: Video, vides, videt, videmus, videtis, vident…
Eu văd, tu vezi, el vede și așa mai departe. Dacă aș fi fost liniștită, aș fi zburat de la o pagină la alta, dar mi-erau gândurile atât de împrăștiate, încât mă uitam la cuvinte fără să înțeleg nimic. Ca să pot să mă adun cât de cât, am început să citesc cu voce tare.
Am ținut-o tot așa timp de câteva minute, când am fost întreruptă de un sunet care venea de afară – tânguirea melancolică și joasă a unui clopot, pe care lumea îl numea de obicei „vaca“ pentru că suna la fel ca o talangă.
Era clopotul care-i chema pe cetățenii Florenței să se adune în Piața Signoriei.
XLVII
Am scăpat cartea, am dat fuga la fereastră și am tras obloanele. Afară
încă mai era puțină lumină și mi-am aruncat privirea în lungul străzii, spre Piața Signoriei. Chemarea clopotului se întețea. Îi vedeam pe servitorii care ieșeau din palatele elegante și se uitau lung la mișcările pe de stradă, pe trecătorii care se opreau locului și-și întorceau fața spre piață, încremeniți.
Chiar dedesubtul meu, o mică armată de bărbați a ieșit în grabă pe intrarea principală și pe cele laterale ale clădirii în care mă aflam, cu scuturile în dreptul piepturilor, cu săbiile scoase din teacă și strâns ținute în mâini.
M-am agățat cu disperare de un gând. Cetățenii fuseseră convocați; puteam să presupun că nu pentru a sărbători căderea lui Piero. Se putea foarte bine să fi fost convocați ca să-i sărbătorească triumful.
Am stat aplecată peste pervazul ferestrei preț de o veșnicie – ca și vecinii mei – așteptând un semn. Clipe chinuitoare s-au scurs până l-am avut. A venit încet, dinspre răsărit și dinspre sud și părea, la început, doar un uruit îndepărtat. Și-apoi un singur glas, limpede și puternic, s-a ridicat peste suflarea vântului.
Popolo e liberta! Popolo e liberta!
Pe loc l-am revăzut în fața ochilor pe Messer Iacopo călare, în piața mare, străduindu-se în zadar să atragă poporul de partea cauzei sale. Doar 234
că acum, în aceeași piață, se găseau soțul meu și fratele lui – iar strădaniile lor fuseseră la fel de zadarnice.
Am revăzut în fața ochilor cadavrul vinețiu și murdar al lui Messer Iacopo, scos din mormânt și târât pe străzile orașului.
Sub fereastra mea, servitorii fugeau la loc în palate, trântind ușile în urma lor; trecătorii se împrăștiau care încotro, luând-o spre locul în care îi chema clopotul sau cât mai departe de el.
M-am smuls de la fereastră și mi-am tras pe mine haina de brocart. Nu-mi adusesem nimic altceva cu mine, deci nu mai aveam nimic altceva de luat
– dar instinctul m-a făcut să mă opresc în dreptul ușii. M-am întors, am deschis sertarul birouașului, am dat peste scrisoarea de la Leonardo și am azvârlit-o pe foc.
Du-te la Giovanni, zisese soțul meu.
M-am îndreptat grăbită spre anticameră. Gărzile plecaseră de acolo.
Am ieșit în fugă pe coridor și-acolo l-am văzut pe Michelangelo care venea spre mine, tot în fugă. Nu mai avea nici urmă de sfială. S-a uitat în ochii mei.
Ne-am oprit în clipa când nu mai aveam mult și ne ciocneam; abia suflam amândoi.
— Unde e Giuliano? S-a întors? am întrebat.
Vorbele lui aproape că s-au suprapus cu ale mele.
— Trebuie să fugi de aici, Madonna! Du-te repede la Giovanni!
— Giuliano…
— Nu l-am văzut. Nu cred că s-a întors. Dar știu sigur că și-ar dori să te știe lângă fratele lui.
M-a luat de umăr și m-a dus în jos pe scări, prin curte și apoi în sus pe alte scări. Mergea atât de repede încât chiar alergând mi-era greu să țin ritmul; m-am împiedicat de două ori în fuste.
Când am ajuns, Michelangelo a deschis ușa. Cu mișcări calculate și calme, Giovanni explica ceva unei perechi de servitori: îi instruia unde anume să fie duse cuferele în care se găseau lucrurile lui. Doar când s-a uitat spre noi i-am citit în ochi starea de agitație, dar în voce nu avea nici o șovăială.
— Ce s-a întâmplat?
— Trebuie să ai grijă de Madonna Lisa, a răspuns imediat Michelangelo și din glas era limpede că nu-i făcea plăcere situația. Lai promis fratelui tău. Acolo unde mă duc eu nu e un loc sigur, unde să poată
merge și ea.
235
— A, da. Cu un pocnet al degetelor, Giovanni a pus capăt discuției cu servitorii care au plecat, gâfâind, roșii la față sub povara greutăților pe care le duceau. Bineînțeles.
Michelangelo s-a întors către mine.
— Mă rog lui Dumnezeu să ne reîntâlnim în împrejurări mai fericite.
După care a plecat. Pașii lui iuți au răsunat o vreme de-a lungul coridorului.
Giovanni stătea acolo, arătând impecabil în roba și tichia lui roșie. Era proaspăt ras și dichisit, de parcă s-ar fi pregătit pentru un vizitator de rang înalt. Era prea răvășit, poate prea înspăimântat ca să se mai prefacă. S-a uitat la mine fără pic de curtoazie. Eram o belea, o greșeală.
— Du-te să te pregătești pentru plecare, a zis. Am s-o trimit pe Laura să te ajute.
