-— Lăsați-mă să trec, am mârâit eu și am scos pumnalul din haină; e drept că era vârât în teacă.
Huliganii au început să râdă cu dispreț; parcă ar fi fost o ceată de câini întărâtați.
— Ia te uite, a exclamat unul. Lisa di Antonio Gherardini știe să muște!
Avea bărbia ascuțită și era uscățiv, iar buclele părului blond i se răreau în creștet.
— Raffaele! am lăsat pumnalul în jos cu ușurare. Era fiul măcelarului.
Slavă Domnului, Raffaele, vreau să trec…
243
— Vreau să trec, m-a maimuțărit Raffaele. Unii dintre tovarășii lui s-au pornit să chicotească. Ia uitați-vă la ea, băieți. E dintre ai lor. Nici nu sunt două zile de când s-a căsătorit cu Giuliano de Medici.
— Fata unui negustor? s-a mirat careva. Minți!
— Pe Dumnezeul meu că da, a zis Raffaele cu hotărâre. Vorbele lui și privirea care-i stăruia în ochi m-au făcut să trag pumnalul din teacă. Ce s-a întâmplat, Monna Lisa? Giuliano al tău te-a și lăsat baltă?
Mi-am încleștat mâna pe pumnal.
— Vreau să trec…
Raffaele a rânjit cu ură.
— Hai să vedem cum faci.
Ceva a zburat pe lângă mine, în întuneric. Iapa a nechezat de durere și a dat înapoi. M-am ținut în șa cu disperare, dar o altă piatră m-a pocnit în încheietură și mă durea de parcă îmi luase mâna foc. Cu un țipăt ascuțit, am scăpat arma.
A urmat altă piatra și-apoi alta. Lumea a început să se clatine. Am scăpat hățurile, nu mai știam unde mă aflu și m-am prăbușit – lovindu-mă
de crupa calului și de pietrele din caldarâm.
Zăceam într-o rână, mă durea tot trupul și eram îngrozită pentru că nu puteam să respir. Deasupra capetelor strălucea lumina focului. Mi-am forțat privirea să mă uit spre ea, dar flacăra continua să se rotească în fața ochilor.
Curând, a fost eclipsată de chipul lui Raffaele, pe jumătate învăluit în umbră, pe jumătate strălucind de gânduri viclene.
— Iat-o și pe prințesa care abia a ieșit de la adăpost, a zis el cu voce înmuiată în venin. Habar nu ai să te ții pe cal și să mânuiești o armă. Uite.
Mi-a fluturat pumnalul în fața ochilor. Așa se ține un cuțit. A făcut o pauză; a răsucit lama cu vârful în jos și a îndreptat-o spre mine. Și așa se folosește un cuțit…
Aer. Pumnalul mă înspăimânta, dar nu atât de mult cât faptul că nu puteam să respir; pieptul, coastele refuzau să se clintească. În jur, totul s-a întunecat și mai tare, a devenit neclar.
Am auzit o altă voce, plângăreață:
— N-am putea mai întâi să ne distrăm puțin cu ea?
Și o alta.
— Aici, în văzul lumii?
— Cui crezi că-i pasă? Uită-te, nici măcar unul singur nu aruncă vreo privire încoace!
Și Raffaele, acum dezgustat:
244
— Tocmai ea, care abia a fost aranjată de un Medici?
Pumnalul, o pată argintie, s-a mișcat puțin până când a rămas proptit în gâtul meu; doar să fi înghițit și m-ar fi tăiat. Încă vedeam mâna lui Raffaele și mânerul de piele neagră.
După care, și mâna, și pumnalul au dispărut. Lumina a fost înghițită de beznă.
XLVIII
Oare am murit?, m-am întrebat. Dar nu – suferința mi s-a transformat într-o durere cumplită de cap și un junghi în umăr. Dintr-odată, din piept mi-a ieșit un suspin cutremurător și am tras aer în piept cu disperarea unui om care stă să se înece.
N-am observat decât niște umbre vagi în jur, n-am deslușit decât câte o vorbă care se ridica deasupra sunetului metalic de copite, dangătului de clopot și zgomotului mulțimii.
Deasupra mea am văzut deodată niște bărbați călare, cu făclii în mâini.
Dezorientată cum eram, mi se părea că sunt câteva sute, uriași negri cu siluete prelungi, purtând flăcări care păreau niște diamante portocalii de mărimi colosale.
Unul dintre călăreți a prins a vorbi. Avea tonul cuiva care deține o funcție importantă.
— Ce faceți aici cu tânăra doamnă?
De undeva de lângă mine, Raffaele a răspuns cu glas timid:
