— Este un dușman al poporului… mireasa lui Giuliano… o spioană.
Omul de pe cal a spus câtea cuvinte. La mine nu au ajuns decât:… la Signorie… protecție…
Am fost ridicată pe sus. Durerea ascuțită provocată de răni m-a făcut să mă vait.
— Stați liniștită, Madonna. N-avem nici o intenție să vă facem rău.
Am fost aruncată de-a latul pe cal, cu burta lipită de spinarea lui, în timp ce capul și picioarele îmi atârnau de-o parte și de alta. Un bărbat s-a ridicat în șa în spatele meu. Frâul mă zgâria pe spate.
Am pornit. Părul mi-a ieșit din chingile fileului de aur al Alfonsinei; fileul a căzut, o comoară pe care cine știe ce suflet norocos avea s-o găsească. Fața mi se lovea de pielea încinsă a calului; mi-a crăpat o buză și am simțit gustul de sare și sânge. Nu vedeam altceva decât piatra întunecată, nu auzeam altceva decât clopotul și strigătele. Ambele s-au întețit. Până la urmă, sunetul clopotului s-a făcut atât de puternic încât îmi bubuia capul cu 245
fiecare dangăt. Ne aflam în Piața Signoriei. Am încercat să mă îndrept cumva, să-mi ridic capul. În buimăceala mea, îmi trecea prin cap să-l strig pe Giuliano, dar călărețul m-a împins la loc.
În timp ce traversam piața, furia cuprindea mulțimea cu iuțeala unui fulger. Scoteau strigăte ascuțite, sălbatice.
— Uite-l cum se duce, ticălosul!
— Sus de tot! La a treia fereastră! Uite-l cum atârnă în ștreang!
— Abvasso le palle! Moarte neamului Medici!
M-am zbătut ca un pește prins în cârlig, părul mi-a căzut peste ochi.
Mi-am înfipt mâna în el, încercând să văd ceva din poziția mea cu capul în jos, dar n-a fost de nici un folos. Nu deosebeam decât câteva siluete întunecate, strânse unele într-altele.
M-a cuprins panica gândindu-mă la Francesco de Pazzi, atârnând gol de o fereastră înaltă, cu dinții arhiepiscopului Salviati înfipți în umăr. Mi-am amintit ce spunea tata, Optzeci de oameni în cinci zile… azvârliți de la ferestrele palatului Signoriei.
Atârnam pe cal, moale ca o cârpă.
— Giuliano, am șoptit eu știind bine că, într-o asemenea zarvă, nimeni n-avea cum să mă audă. Giuliano, am spus iar și m-am pornit pe plâns.
M-au băgat într-o celulă la Bargello, închisoarea de lângă palat. Era o cămăruță fără ferestre, murdară, cu podele pline de pete și pânze pe păianjen pe la colțuri. Avea trei pereți obișnuiți; al patrulea consta din mai multe rânduri de piatră – care-mi ajungeau până la talie – și mai multe gratii care se ridicau până în tavan. Ușa era și ea tot de fier. Pe podea fusese aruncată o mână de paie, iar în mijloc trona un hârdău mare care era folosit drept latrină. Firește că, nefiind ferestre, în cameră nu se vedea mai nimic; singura geană de lumină venea de la făclia de pe coridorul de afară.
Eram trei persoane în celulă: eu, Laura și o doamnă de trei ori mai în vârstă decât mine, îmbrăcată în mătăsuri și catifele minunate de culoare vineție. Părea să fie din neamul Tornabuoni – familia nobilă din care se trăsese mama lui Lorenzo.
Când gardianul m-a adus înăuntru, gemeam de durere, dar m-am prefăcut că nu o recunosc pe Laura. Apoi, deși trecuseră ore bune de când omul plecase, noi tot nu ne-am uitat una spre alta.
În prima noapte, nu ne-a băgat nimeni în seamă. Omul care m-a adus n-a mai apărut deloc. După o vreme, clopotul – care suna să ne spargă
urechile, din turnul de lângă noi – a încetat să mai bată. Scurtă mi-a fost 246
bucuria. Pentru că apoi, ceas după ceas, auzeam mulțimea de afară amuțind brusc… și, după o clipa de tăcere, izbucnind în strigăte răgușite de bucurie.
Îmi închipuiam că aud cântecul frânghiei care se încorda.
Doamna Tornabuoni, albă și delicată ca o perlă, răsucea o batistă între degete și plângea fără contenire. Mă vârâsem într-un colț și-mi acoperisem cu fustele făcute ferfeniță picioarele pline de vânătăi. Laura stătea lângă
mine, ghemuită. Într-o clipă în care mulțimea amuțise, am întrebat-o încet:
— Giuliano…?
Răspunsul ei a venit plin de neliniște.
— Nu știu, Madonna; nu știu…
S-a înălțat un alt strigăt și amândouă ne-am cutremurat.
Dimineața, au luat-o pe Laura și n-au mai adus-o înapoi.
Mi-am spus în sinea mea că, în orașul luminat al Florenței, femeile nu erau niciodată executate, în afară de cazul în care se dovedeau a fi ucigașe de rând… sau trădătoare. Sigur îi dăduseră drumul Laurei sau, în cel mai rău caz, o alungaseră din oraș.
M-am mângâiat cu gândul că nu mai auzeam mulțimea scoțând strigăte de bucurie. Liniștea nu putea să însemne decât că execuțiile încetaseră.
Clătinându-mă, m-am ridicat în picioare. Am icnit când m-a săgetat durerea de umăr. Cea mai mică mișcare îmi dădea junghiuri. De frig, nu-mi mai simțeam nici mâinile, nici picioarele; pereții și podeaua de piatră erau reci ca gheața. Dar mă îndurera mult mai mult faptul că-mi pierdusem inelul de cununie și celălalt medalion de aur.
Am trecut pe lângă doamna din neamul Tornabuoni și m-am așezat în dreptul ușii mâncate de rugină. Femeia se oprise din plâns și-acum se clătina pe picioare, mai ales că nu se așezase mai deloc în noaptea de dinainte. Pe fața albă, ochii păreau două vânătăi; vinețiul intens al rochiei îi făcea să fie și mai izbitori. M-am uitat spre ea și mi-a aruncat o privire în care nu citeai decât deznădejdea și furia. Am întors iute capul.
M-am încordat să-l aud pe gardian. Cât timp fusese Laura acolo, nu pronunțasem numele lui Giuliano ca să nu o incriminez, dar acum îmi stătea pe limbă. Când în sfârșit a apărui temnicerul, am strigat încetișor.
— Ce se știe despre Giuliano de Medici?
N-a răspuns pe loc, dar a venit în dreptul ușii. A început să caute în mănunchiul zornăitor de chei, mormăind în barbă. S-ar fi zis că îi era greu să
o aleagă pe cea potrivită, așa că a încercat una dintre ele. Nu s-a potrivit, drept care a pescuit una asemănătoare, închisă la culoare și tocită. Cheia a 247
zăngănit și s-a tot poticnit în încuietoare, dar până la urmă ușa s-a deschis cu un scârțâit prelung.
— Giuliano de Medici, a zis el sarcastic. Dacă ai vreo știre despre ticălosul ăla, ar fi bine să ciripești tot ce știi, când îți vine rândul.
