— Nu credeți că erau… împreună… până…? am sugerat eu.

Nu voiam să-l stingheresc, dar trecuseră ani de zile de când așteptam să aflu adevărul despre viața mamei mele.

Și-a ridicat privirea, dar nu s-a uitat direct la mine.

— În noaptea de dinaintea morții lui Giuliano – am văzut-o pe Via de Gori, în fața palatului Medici. Urma să se întâlnească cu el. Arăta atât de fericită! Și… lumina era blândă, o învăluia cu blândețe. Era la apus și am zărit-o ieșind din umbră. Eu… Glasul lui părea să-și piardă din putere.

Încercarea de a reda ceva ce văzuse cu propriii ochi, ceva trecător, aproape supranatural, îl copleșea. Nu se vedea nici o linie în plus, nici o delimitare clară între trupul ei și aerul care o înveșmânta. A ieșit din umbră și totuși nu se detașa de ea, nici de cer sau de stradă sau de clădiri. S-ar fi zis cumva că…

era în afara timpului. A fost un moment uluitor. Părea să fie mai mult decât o femeie. Era o Madonă, un înger. Lumina era… absolut remarcabilă. S-a oprit iar. S-a reîntors la tonul obișnuit: Te rog să mă ierți pentru asemenea aiureli prostești.

— Nu sunt aiureli. Sună a poezie.

— Știi cât era de frumoasă.

— Da.

— Imaginează-ți-o de o sută de ori mai frumoasă. Imaginează-ți că

lumina izvora dinlăuntru! ei. Îmi doream din tot sufletul să o pot picta, dar…

Giuliano a fost ucis, cum știi. Și Anna Lucrezia s-a îmbolnăvit.

— Nu s-a îmbolnăvit, am zis eu. Soțul ei nu putea să facă copii. A lovit-o când a aflat că e însărcinată.

305

În ochii lui Leonardo am văzut un licăr de mânie și durere, de parcă el însuși ar fi fost lovit.

— Deci a știut de la bun început.

— A știut de la bun început.

I-a trebuit ceva timp până când s-a adunat.

— Îmi pare foarte rău. În noaptea cu pricina, m-am hotărât să o pictez pe mama ta. Voiam să surprind esența frumuseții ei și s-o înfățișez în toată

bucuria. În toată mulțumirea. Să o arăt așa cum era atunci, când se ducea la Giuliano, nu așa cum a fost mai târziu. Avea o lumină aparte, se născuse cu ea – și dumneata o ai, Madonna Lisa, în dumneata o văd pe ea. Și dacă mi-ar fi permis să o aștern pe hârtie… Știu că e foarte neplăcut să te rog să îmi pozezi acum, dar m-am convins că soarta poate fi capricioasă. Ea era cu Giuliano atunci, era fericită. Și a doua zi, el se dusese. Cine știe unde o să fim mâine?

Poate că ar fi continuat tot căutând să-și susțină cauza, dar l-am oprit punându-mi mâna pe brațul lui.

— Unde ați vrea să mă așez? am întrebat.

M-a lăsat să mă uit mai întâi la schița în cărbune de pe șevalet, cartone, cum o numea el. Era făcută în ziua de după înmormântarea lui Lorenzo și folosise desenul din grădina de la Santo Spirito. Acum nu mă mai uitam peste umăr, ca în desenul făcut în creion cu vârf de argint. Aveam fața orientată spre privitor, doar corpul și umerii erau ușor răsuciți. Nu mai eram doar un cap cu o umbră de umeri și de fileu. Aveam păr lung și lăsat pe umeri, cum îl țin fetele. Decolteul rochiei ar fi stârnit mânia copiilor militanți ai lui Savonarola. Mi se vedeau mâinile și o mare parte din tors – suficient ca privitorul să-și dea seama că eram așezată.

Cum stăteam așa lângă Leonardo, cu ochii la desenul de pe șevalet, mi-a aruncat o privire, a scos un sunet care aducea a dezgust și, dintr-o singură

mișcare, a luat o pană de pui de pe măsuță. A trecut-o ușurel peste hârtie.

Marginile penei s-au înnegrit. Cărbunele de dedesubt a dispărut.

— Așează-te, a zis el cu gândurile în altă parte. Bărbia, e momentul să

o fac cum trebuie.

M-am îndepărtat și m-am așezat. Cu pana în mână, a venit în dreptul meu și mi-a stabilit poziția cu mare atenție la amănunte: bărbia perfect dreaptă, nici gând să o înclin în sus sau în jos, capul întors într-un anumit unghi, precis măsurat, față de trup. Pe moment, nu-i păsa cum îmi țineam 306

mâinile. Ba chiar mi-a dat pocalul cu vin și m-a poftit să beau înainte să

înceapă.

Am păstrat tăcerea în timp ce el termina de șters urmele „crimei”.

După care a luat cărbunele fixat de bețigaș și, cu o mișcare elegantă și dibace, a corectat bărbia. Și-apoi s-a pornit să mă studieze. Mă studia și verifica: cum era nasul meu față de cel din desen, pe urmă ochiul drept, ochiul stâng, sprâncenele și iarăși nasul. La un moment dat, am simțit că nu mai am stare și am început să-mi plimb ochii de jur împrejur. Privirea mi s-a oprit asupra peretelui de lângă șevalet – la un mic panou de lemn care fusese îmbrăcat în ipsos și lăsat la uscat. Lângă el se vedea o așchie ascuțită; era clar că fusese folosită la netezirea suprafeței panoului.

— E panoul pe care o să-l folosiți pentru portret? am întrebat eu.

S-a încruntat, supărat de întrerupere.

— Da. Mai are nevoie de câteva zile să se usuce.

— Și suprafața e făcută doar din ipsos?

— Ipsos de un anumit fel, a zis el. E un gesso sottile, ipsos de Paris, cu niște îmbunătățiri aduse de mine. Mai întâi e lemnul de plop alb din care e făcut panoul. Pe el se lipește o pânză de calitate bună, ca să fie o bază

potrivită pentru gesso. După care i se netezește suprafața, până ajunge să fie ca fildeșul. Când se usucă, pun schița pe el.

— Și o copiați?

— Sunt mult prea leneș pentru asta. Iau schița, o lipesc de panou și presar praf de cărbune peste ea. Merge foarte repede. După care începe pictura. Dar rămâne să o să facem când ne întâlnim data viitoare, dacă

soarta ne îngăduie. Te rog să mai bei puțin vin, Madonna.

— Înțeleg să vreți să mă îmbătați, am spus.

În mintea mea era o glumă, dar când m-am uitat la el, am văzut că nu zâmbea.

— Avem destule lucruri grave de discutat, nu ești de acord?

Drept răspuns, am dat pe gât o înghițitură zdravănă de vin. Era ieftin și acruț. — Atunci de ce nu ne apucăm să le discutăm? M-am plictisit să pozez într-o făptură mulțumită de sine. Nu m-ați adus până aici doar ca să lucrați la portret și să vorbim despre vremuri mai fericite.

— Prea bine. Spune-mi adevărul, Madonna. Le-am văzut… cu Francesco del Giocondo…

Voia să adauge ceva, dar l-am întrerupt.

— Când?

307