pună lipitori pe trupul bolnavului. A făcut toate astea fără să-mi ceară să
rămân singură cu el – de fapt, chiar fără să facă cea mai mică aluzie la învoiala noastră. Singura dată când a reușit să-mi vorbească între patru ochi, în timp ce-l conduceam către odaia tatei, mi-a spus încet, în așa fel încât tata să nu-I poată auzi:
— Am lăsat niște bani în grija Zalummei, pentru mobilă și celelalte lucruri pe care tatăl dumitale le-a pierdut din pricina răzmeriței. N-am vrut să par îngâmfat și să le aleg eu însumi. Dumneata cunoști gusturile lui Ser Antonio mai bine decât mine. S-a oprit: îmi pare rău pentru ce urmează să
spun: contele Pico a murit. Știu că tatălui dumitale are să-i fie greu. Poate că
ar fi mai bine să nu-i dăm asemenea vești până nu se pune pe picioare.
Am dat din cap. Și m-am uitat la el – m-am uitat în adâncul ochilor de un albastru înghețat – și am văzut ceva care semăna mult cu afecțiunea, cu dorința de a fi pe plac. Numai că nu erau ochii lui Giuliano, iar asta mă
umplea de amărăciune. Cea mai mică aluzie la Lorenzo, Cosimo sau orice nume care ar fi avut o cât de vagă legătură cu familia Medici îmi ardea inima ca un fier înroșit.
Când Loretta a spus odată, într-o doară, că regele Carol ceruse ca Piero de Medici să fie readus la putere, m-am întors spre ea ca o furie și i-am poruncit să iasă din încăpere. A doua zi, după o noapte în care nu reușisem să închid un ochi, apăsată de tot ceea ce știam, i-am cerut scuze Lorettei și am pus-o să mă țină la curent cu noutățile.
— Signoria nici nu vrea să audă, a zis ea. Savonarola se dusese la Carol și-i spusese că Dumnezeu avea să-l distrugă dacă îi ajută cumva pe cei din neamul Medici să revină la putere.
S-au scurs două săptămâni. Carol și soldații lui aveau pretenții din ce în ce mai mari și abuzau din ce în ce mai mult de gazdele lor. Florentinii nu-i mai priveau ca pe niște eroi; ajunseseră să-i socotească o mare pacoste.
258
În ziua de 27 – la optsprezece zile după cununia mea cu Giuliano –
Savonarola s-a dus iarăși la regele Carol. De data aceasta, i-a spus monarhului că este voia lui Dumnezeu ca armata franceză să meargă mai departe; dacă nu, riscă să înfrunte mânia divină. Iar Carol, prostănacul de Carol, l-a luat în serios.
A doua zi, duși erau francezii.
A sosit și luna decembrie. Tata s-a înzdrăvenit cât să se poată ridica din pat, deși s-a mâhnit foarte și s-a închis în tăcere când i s-a spus că
Giovanni Pico era mort. Nici măcar vizitele lui Ser Francesco, cu discuțiile despre nunta din iunie și pregătirile necesare, nu reușeau să-l înveselească.
Eu, pe de altă parte, m-am îmbolnăvit.
La început, am crezut că m-am îmbolnăvit de inimă rea. Era firesc ca durerea care-mi măcina inima să fi cuprins tot corpul. Îmi simțeam mâinile și picioarele ca de plumb; câteodată, cel mai mic efort mă lăsa Iară suflare, ostenită și abia așteptam să mă duc să mă întind. Mă dureau sânii. Mâncarea îmi făcea scârbă. La un moment dat, scârba devenise atât de mare încât n-am mai suportat să intru în bucătărie.
Într-o seară, am renunțat la cină și m-am băgat în pat, m-am învelit în blănuri – pentru că frigul părea să mă atace cu vârf și îndesat în iarna aceea.
Zalumma mi-a adus de jos una dintre mâncărurile care-mi plăceau cel mai mult: prepeliță friptă cu ceapă și salvie. Și, că să mă tenteze și mai mult, adăugase câteva smochine dintr-un compot abia luat de pe foc.
Mi le-a adus la pat și a venit cu tava chiar sub nasul meu. M-am uitat la mica vietate friptă, în crusta ei lucioasă și fragedă și la sucurile care i se îmbibaseră în piele. Odată cu aburul s-a ridicat și aroma puternică a salviei…
și m-am ridicat din pat, cu un salt disperat, copleșită de o greață care m-a cuprins dintr-odată, cu o putere pe care n-o mai simțisem de când mă știam.
Zalumma s-a dat imediat la o parte, dar n-am reușit să ajung la lighean.
Mirosul de fum și de lemn încins care venea dinspre cămin s-a amestecat cu aroma fripturii; am căzut în genunchi și am început să vomit și sufletul din mine. Din fericire, nu înghițisem toată ziua decât apă și puțină pâine.
Pe urmă, cum stăteam pe vine, sprijinită de perete, cu ochii închiși, tremurând și răsuflând anevoie, am auzit-o pe Zalumma: a ieșit repede cu tot cu tavă. Într-o clipă s-a și întors, a curățat pe jos și a venit să-mi pună o cârpă rece pe frunte.
Când în sfârșit i-am luat cârpa din mână, am deschis ochii și m-am șters pe față, m-a întrebat:
259
— Când ai sângerat ultima dată?
Am clipit din ochi, pentru că nu înțelegeam ce voia. Avea un aer grav, de-a dreptul sever.
— Cu două săptămâni înainte, am început eu și m-a podidit plânsul.
— Gata, gata. Și-a așezat mâna pe umărul meu. Atunci n-are de ce să-ți fie teamă. Ești doar foarte obosită, prea multă tristețe te-a obosit din cale-afară și lipsa de mâncare te-a îmbolnăvit.
— Lasă-mă să termin, m-am căznit să vorbesc, mă poticneam la aproape fiecare cuvânt. Cu două săptămâni… înainte de cununie.
— O…
Lacrimile îmi curgeau pe obraji, dar am văzut-o cum calcula în gând.
Eram aproape la jumătatea lui decembrie. Căsătoria mea cu Giuliano se consumase pe nouă noiembrie. Erau cinci săptămâni de atunci.
— Ești însărcinată, a spus ea.
Ne-am uitat lung una la alta multă vreme, Iară să scoatem un cuvânt.
Brusc, am dat drumul unui hohot de râs. Ea m-a prins de mână și a zâmbit. La fel de brusc, mi-am întors fața și am rămas cu ochii în flăcările din cămin, lovită de melancolie.
— Vreau să o văd pe mama, am zis.
LI
