gândesc eu la ceva când mă întorc.

Am așteptat. Într-o clipă, Salai s-a întors cu o cârpă mare. M-a ajutat să-mi scot pelerina veche, udă de tot, după care s-a uitat la mine cum încercam să mă usuc, atât cât puteam.

— Bun, a spus el când i-am dat cârpa înapoi. Mă gândeam cum o să-i explicați vizitiului hainele ude.

— Nu e nevoie să-i spui lui Leonardo că știu unde vă aflați, am spus eu.

A pufnit.

326

— N-avem nici o șansă să-i ascundem așa ceva, Monna. Simte o minciună la fel de sigur cum simțim noi sângele când ne apropiem de un măcelar. Și m-am plictisit să vă plimb prin oraș. Veniți.

M-a condus pe o scară în sus, pe urmă printr-un labirint de coridoare, am coborât și am ajuns la nartexul care duce spre altarul principal.

Acolo m-a lăsat și a plecat, fără să întoarcă măcar o dată capul.

Am deschis ușile, m-am așezat sub o ieșitură a zidului și am făcut semn cu mâna în direcția loggiei unde aștepta Claudio.

În noaptea aceea, când Matteo a adormit în camera copiilor, Zalumma mi-a dezlegat șireturile mânecilor. Aveam chef de vorbă.

— L-ai cunoscut pe Giuliano? am întrebat-o. Fratele lui Lorenzo?

Era tulburată dinainte. Venisem acasă zguduită, cu părul ud. Ca și Leonardo, mirosea imediat înșelăciunea. Când am întrebat-o despre Giuliano, s-a întunecat și mai tare la față.

— Nu-l cunoșteam bine, a zis ea. L-am întâlnit de câteva ori. S-a uitat undeva în sus ca și cum ar fi privit în trecutul îndepărtat, și vocea i s-a îmblânzit: Era un om deosebit; dățile când l-am zărit, puține, nu prea spuneau mare lucru despre el. Era un om cu o fire fericită, foarte bun. Parcă

ar fi fost un copil. Se purta frumos cu oamenii și atunci când nu avea neapărat nevoie să o facă. S-a purtat frumos cu mine, o sclavă.

— Îți plăcea?

A dat din cap, gânditoare, în timp ce împăturea mânecile și le așeza în comodă. S-a întors iar lângă mine și a început să-mi desfacă șireturile rochiei.

— O iubea pe mama dumitale din tot sufletul. Ar fi fost foarte fericită

cu el. — A mai fost un bărbat. În Santa Maria del Fiore. Atunci când Giuliano a fost omorât. Cineva… cineva a fost de față când s-a întâmplat. Nu erau doar Baroncelli și Francesco de Pazzi. Mai era un ah bărbat. Avea o glugă, ca să-și ascundă fața. El a dat prima lovitură.

— Mai era un alt bărbat? Zalumma părea îngrozită.

— Da, un bărbat care a scăpat. Și n-a fost descoperit niciodată. Ar putea să mai fie și acum aici, la Florența.

Zalumma a țâțâit supărată.

— Mama dumitale îl iubea pe Giuliano mai mult decât pe sine. Când el a murit, am crezut că o să moară și ea…

Încet, încetișor, am zis:

327

— Cred că… e cineva, cineva care stă la Florența… și care știe cine era bărbatul. Va veni vremea când am să aflu și eu. Atunci , are să dea în sfârșit socoteală pentru ce a făcut și are să-și primească dreptatea din mâna mea, sper. — La ce ar mai folosi? a întrebat ea. E prea târziu. Viața lui Giuliano s-a dus, a mamei tale la fel. Se ducea la el în noaptea asasinatului. Știai? Avea de gând să-l părăsească pe tatăl tău și să plece cu el la Roma… În noaptea aceea, se dusese să-i spună lui Giuliano, și-apoi el a fost ucis.

M-am dus să mă așez în fața căminului ca să mă încălzesc. Nu i-am mai spus nimic Zalummei. Am rămas cu ochii în vâlvătaia focului și m-am gândit la viața mamei mele. Și am făcut o promisiune tăcută: să găsesc o cale prin care să o răzbun pe mama și pe cei doi Giuliano ai noștri.

Iarna a trecut încet. În absența lui Leonardo, mă duceam aproape zilnic să mă rog la Santissima Annunziata. Mi-era dor de el: fusese singura verigă

dintre mine și tatăl meu adevărat, dintre mine și iubitul meu Giuliano. Știam că deplânge pierderea lor, ca și mine.

Aproape seară de seară, când era cale liberă – adică atunci când Francesco era plecat în căutare de curve – mă strecuram în jos pe scări și în biroul lui, scotoceam să văd dacă era vreo scrisoare. Nu găseam nimic. Mă

luptam cu descurajarea, zicându-mi că avea să vină Piero. Și-atunci, la venirea lui, urma să-l părăsesc pe Francesco și – alături de Matteo, de tata și de Zalumma – să caut adăpost la familia Medici.

Dar Piero nu venea.

Ca soție a unui piagnone sus-pus, eram silită să mă tot duc la predicile pentru femei pe care Savonarola le ținea în zilele de sâmbătă. Mă duceam la San Lorenzo cu Zalumma și ne așezam în apropierea altarului principal și a pupitrului, locul rezervat celor care aveau relații directe cu profetul.

Înduram predica închipuindu-mi cum mă duceam la Leonardo și îi comandam să facă un monument frumos în memoria lui Giuliano al meu. La un moment dat, vocea răsunătoare a lui Fra Girolamo mi-a atras atenția. Se adresa, ca de obicei, unei congregații peste care se lăsase tăcerea

— Cei cu iubire pentru Piero de Medici și frații săi, Giuliano și așa-zisul cardinal Giovanni…

Și Zalumma și eu ne-am uitat țintă în față; nu cutezam să mă uit spre ea. Durerea și mânia îmi întunecau privirea. Am auzit cuvintele profetului, dar n-am putut să-i văd fața. Prostule, mi-am zis. Nici nu știi că Giuliano a murit…

328

— Dumnezeu le cunoaște numele. Dumnezeu le citește în inimi!

Ascultați ce vă spun, oamenii care îi iubesc și astăzi pe cei din neamul Medici sunt precum ei: bogătași care se închină la idoli, care divinizează idealurile păgâne de frumusețe, arta păgână, comorile păgâne. Și, în timpul acesta, în timp ce ei aruncă aprinse scânteieri din aurul și avuțiile lor, săracii flămânzesc! Sunt cuvinte pe care mi le-a spus Dumnezeu – nu de la mine vorbesc: Privește, cei care îi venerează pe asemenea iubitori de idoli merită să

simtă pe grumaji tăișul lamei călăului. Se poartă ca niște descăpățânați;nesocotesc legile Domnului, nu simt milă pentru săraci. Și-atunci,descăpățânați vor fi cu adevărat!

Am păstrat liniștea, dar pe dinăuntru clocoteam pentru că îmi amintisem un rând din ultima scrisoare pe care o descoperisem în biroul lui Francesco.

De fapt, profetul nostru ar trebui să predice cu îndoită ardoareîmpotriva familiei Medici.

Clocoteam. Și eram cuprinsă de tremur. Mă rugam să vină Piero.

În acea perioadă nu am găsit decât o scrisoare în biroul lui Francesco –

cu același scris apăsat.

Temerile dumitale de excomunicare sunt neîntemeiate. Ți-am spus și maiînainte să ai încredere. Lăsați-l să predice fără frică! Nu îi tăiați avântul. Ai să

vezi. Papa Alexandru se va îmbuna.

Anul vechi s-a topit în următorul. Chiar în prima zi a lui 1496, Ludovico Sforza, ducele Milanului, a trădat Florența.

Una dintre nestematele pe care regele Carol i le furase Florenței în marșul lui către sud era fortăreața de la Pisa. Pisa fusese dintotdeauna sub stăpânirea Florenței, dar tânjea de multă vreme să fie liberă. De la invazie încoace, se aflase sub control francez.

Iar Ludovico îl mituise pe păzitorul fortăreței și îl pusese să predea cheile cetățenilor din Pisa. Și așa, dintr-o singură mișcare, Pisa și-a dobândit libertatea – față de Carol și față de Florența.