De dragul lui Matteo, nu doar că am interzis orice fel de vizite în camera copiilor, dar am și rămas închisă în palazzo. Tocmai începuse să facă primii pași, stângaci; cu cât îi priveam mai mult chipul, cu atât mai mult îl vedeam pe tatăl lui.

Plecam rareori de acasă. Când fierbințeala s-a răspândit, i-am interzis Zalummei să o mai însoțească pe Agrippina la piață. Mă duceam doar când și când la Santissima Annunziata, pentru că biroul lui Francesco n-a scos la iveală nici o scrisoare nouă în acele săptămâni.

În dorința de a părea o soție bună și de a risipi orice bănuieli, mă

duceam totuși la predicile pentru femei pe care Savonarola le ținea în zilele de sâmbătă. Și-a continuat vituperările împotriva familiei Medici și a susținătorilor ei, dar acum erau îmbinate cu o altă obsesie: faptul că

Alexandru trăia la Vatican cu tânăra lui amantă, Giulia Farnese, și îi plăcea să

cheme prostituate la petrecerile pe care le dădea.

— O, tu, întâi stătător al Bisericii! striga el ieșindu-și din fire. În fiecare noapte te duci la concubina ta și în fiecare dimineață, te împărtășești cu Sfintele Taine. Ai stârnit mânia lui Dumnezeu. Voi, desfrânaților, voi, codoșilor nenorociți, v-ați transformat bisericile în dughene ale târfelor!

Iar când cardinalii bombăneau că nu se cuvenea să vorbească astfel desprea Papa, el proclama sus și tare: Nu eu sunt cel care amenință Roma, Dumnezeu o face! Roma nu are decât să facă ce poftește, dar nu va avea cum să stingă o asemenea flacără!

După mai multe nopți, când soțul meu se dusese să-și viziteze propriile concubine și servitorii se retrăseseră, mi-am făcut drum spre biroul lui Francesco.

Scrisoarea ascunsă în birou era scrisă pe un ton nemulțumit.

335

Lasă-l să aiureze despre familia Medici, așa am spus. Dar nu l-amîncurajat deloc să-l atace pe Alexandru – nici pe departe! Distruge tot ceclădesc eu cu grijă aici, la Roma. Lămurește-i pe toți: dacă nu pun capăt chiaracum acestei purtări prostești, au să plătească cu vârf și îndesat!

Intre timp: foametea care face ravagii printre oameni ar putea să ducă

la nemulțumiri fățișe. Ostoiește-le. Fă-i să nu se gândească la burțile goale, cila Cer și la Fra Girolamo.

Am repetat în gând cuvânt de cuvânt, întipărindu-mi-le în minte ca să

le pot scoate la iveală când avea să fie cazul.

A doua zi, am lăsat cartea la vedere. Apoi, am luat trăsura până la Santissima Annunziata și am ajuns în clipa în care clopotele anunțau Sexta.

Salai nu a mai recurs la nici un fel de subterfugiu. Slujitorii Sfintei Fecioare erau cu toții în rugăciune și aveau să se adune curând în refectoriu, la masa de seară. Drumul era liber. Din capelă, am luat-o pe un coridor strâmt și am urcat un șir de trepte de piatră, în spirală.

La capătul lor era un perete fals de lemn. Sala! s-a îndreptat spre un colț și a scos un uguit gingaș ca de porumbel. S-a deschis un panou ascuns în perete. Am pășit înăuntru.

Un artist tânăr, cu tunica lungă, pătată de stropi colorați, tipică breslei sale, a închis panoul în urma noastră. Am străbătut un coridor de-a lungul căruia se vedeau trei încăperi: o chilie de călugăr cu un așternut; o cameră

mai mare în care doi tineri, cu urme de ipsos proaspăt pe obraji, pe mâini și pe șorțurile lungi, pregăteau o frescă; și camera în care mă întâlnisem cu Leonardo.

Portretul meu era și acum pe șevalet. Sala) mi-a explicat că, în graba plecării, Leonardo uitase să-l ia cu el. L-am privit cu atenție: în afară de contururi și de umbre, panoul cu stratul alb de ipsos ținea loc de piele.

Arătam ca o stafie.

Am zâmbit înspre portret.

Și i-am zâmbit lui Salai, în timp ce îi redăm întocmai conținutul scrisorii. S-a căznit să scrie cuvintele, încet, cu poticneli.

Am plecat de la biserică și mi-era inima ușoară. Eforturile lui Leonardo dădeau roade, mi-am zis eu. Sigur că acum Papa urma să-l reducă la tăcere pe Savonarola. Biciul soartei se abătuse asupra dușmanilor neamului Medici și aveam să-l întâmpin iarăși pe Piero.

336

Zâmbeam pentru că eram neștiutoare. Zâmbeam pentru că nu-mi dădeam seama care era adevăratul înțeles al scrisorii; nu-mi dădeam seama că era o ameninţare la adresa a tot ceea ce îndrăgeam.

Odată cu toamna, a venit ciuma. Savonarola continua să predice, dar Francesco mi-a îngăduit să rămân acasă. Nu i-a mai sosit nici o epistolă de la Roma ca să fiu obligată să mă aventurez spre capela familiei. Lipsită de drumurile la Santissima Annunziata și cu vremea care se tot înrăutățea, nu aveam nici cum să stau pe balcon, nici cum să mă plimb prin grădină. Eram supărată foc.

Pierderea recoltelor de primăvară a distrus Toscana. Fermierii și țăranii au lăsat în urmă ogoarele pustiite și au dat năvală în oraș căutând de-ale gurii. Bărbați și femei stăteau înșirați pe marginea drumurilor, cerșind resturi de la mese. Dormeau pe treptele bisericilor, în fața prăvăliilor. Într-o dimineață, Francesco s-a dus la bottega și a găsit o mamă și doi copii, lipiți de ușa prăvăliei. Toți trei erau morți. Pe măsură ce se răceau nopțile, unii au murit înghețați, dar cei mai mulți se prăpădeau din pricina foametei și a ciumei. Fiecare dimineață aducea cu ea alte și alte cadavre; nu puteai să le îndepărtezi pe toate, așa că duhoarea a început să plutească peste Florența.

În ciuda avuției și a relațiilor lui Francesco, și noi am simțit lipsurile.

Mai întâi, Agrippina a rămas fără pâine, apoi fără faină, drept care ne-am lipsit de obișnuita supă cu paste. Vânătorii ne aduceau ce prindeau și am mâncat vânat până ni s-a aplecat.

Când a venit iarna, până și pe noi, cei bogați, ne cuprinsese disperarea.

A trecut Crăciunul, a trecut și Anul Nou. A sosit vremea carnavalului –

cândva un timp al sărbătorii, al paradelor și banchetelor; acum, sub domnia lui Savonarola, noii reprezentanți ai Signoriei scoseseră asemenea manifestări păgâne în afara legii.

În cele din urmă, s-a zvonit că Signoria hotărâse să deschidă

hambarele de rezervă: grânele urmau să le fie vândute cetățenilor la un preț

bun. În Piazza del Grano, în dimineața de șase februarie, ultima zi a carnavalului. Postul Paștelui începea în ziua imediat următoare.

Agrippina, bucătăreasa, abia își pierduse un nepot din cauza ciumei. De teamă să nu aducă la moria în casă, nu se dusese la înmormântare – dar zicea cu glas hotărât că și-ar găsi mare mângâiere, dacă s-ar putea duce măcar doi pași până la Dom, să aprindă o lumânare și să se roage pentru sufletul lui.

337

Sigur că era de datoria ei să meargă să cumpere grâne și pâine pentru noi toți. Părea firesc să se ducă la Dom și să-și facă rugăciunile, după care să

mai facă alți câțiva pași până la Piazza del Grano pentru cumpărături.

Iar eu, neliniștită cum eram, m-am prezentat în fața lui Francesco și i-am spus de ce credeam că ar trebui să o însoțesc pe Agrippina până la Dom.

Distanța era mică; nu riscam să dau peste multă lume; eram nerăbdătoare să

mă rog. Spre încântarea mea, s-a învoit.

Și așa, în joia cu pricina, m-am urcat în trăsură alături de Agrippina și de Zalumma, iar Claudio a pornit spre răsărit, spre domul de cărămidă

portocalie.

Cerul era senin și de un albastru înverșunat. Aerul era neclintit și, câtă

vreme reușeam să stau nemișcată sub un petic de soare, îi simțeam căldura; dar orice umbră aducea cu ea un frig pătrunzător. Am rămas cu privirea la prăvălii, la case, la biserici, la oamenii care se mișcau alene pe străzi. Înainte ca Savonarola să pună stăpânire pe inima Florenței, carnavalul fusese un timp al frumuseții. Copilă fiind, străbăteam străzile și mă zgâiam la fațadele clădirilor golașe și gri, care se transformau datorită pânzelor alb-roșii, tapiseriilor lucrate în fir de aur, ghirlandelor din flori de hârtie viu colorată.

Bărbați și femei dansau pe străzi, purtând măști împodobite cu aur și diamante. Lei și cămile din menajeriile familiei Medici treceau în pas de paradă, spre bucuria privitorilor.