M-am dus sus în odaia mea și mi-am dat jos hainele, cu ajutorul Zalummei.
Am azvârlit camicia într-un colț al camerei. Eram bucuroasă că se sfâșiase. Aș fi aruncat-o oricum: puțea a Francesco.
Zalumma adusese un lighean și o bucată de pânză, ca să mă spăl.
Numai văzându-le și m-a podidit plânsul. Zalumma m-a luat în brațe și m-a mângâiat pe spate, la fel cum făcea și mama când eram copil.
Zalumma nu m-a lăsat să arunc camicia, așa ruptă și plină de pete cum era. Mai mult, și-a înțepat un deget și a stors cât mai multe picături de sânge pe care le-a lăsat să curgă pe poale, în față și la spate: roșul sângeriu se lăfăia pe albul amețitor de pur. După care, a împăturit-o cu mare grijă, a învelit-o într-o bucată de pânză, a legat-o și a pus să-i fie trimisă lui Francesco, la prăvălia din oraș.
LIII
Două zile mai târziu, Francesco a venit iar la noi, pasămite ca să
discutăm noutăți legate de rochie și să aranjăm o probă. Acum, el a fost cel care a dat de înțeles că tata ar trebui să ne lase singuri.
Eu n-am protestat deloc; știam că așa urmau să fie lucrurile.
Discutasem serios cu Zalumma, care fusese de acord că, de dragul pruncului, nu aveam ce altceva să fac decât să mă supun poftelor lui. Cu cât mă dăruiam mai des lui Francesco, cu atât mai ușor avea să fie convins că odrasla era cu adevărat a lui.
De data aceasta, mi-a adus cercei cu diamante și opale, care se prelingeau pe gâtul meu ca niște lacrimi.
Curând, Francesco a renunțat să mai caute pretexte pentru vizite și a devenit un oaspete obișnuit la masa noastră de seară. Am adunat o mulțime de bijuterii, deși darurile lui erau tot mai modeste. Tata știa de-acum că era 272
cazul să plece de la masă mai devreme. Când eram între noi, nu vorbeam despre Francesco. Sufeream fiecare de unul singur.
Două săptămâni mai târziu, după o altă întâlnire cu Francesco – la fel de brutală ca de obicei – i-am spus tatei în treacăt că nu am mai sângerat la sorocul cuvenit.
A pufnit pe nas ca unul care avea multă experiență, dar acum se potolise, drept care s-a purtat cu o oarecare blândețe.
— E prea devreme ca să știi cu adevărat, Lisa. Nu-ți face griji. De vină
sunt nervii, fără doar și poate. Ai să vezi.
Am mai lăsat să treacă o săptămână. Și-apoi am rugat-o pe bucătăreasă
să-mi facă felul preferat de mâncare: prepeliță cu salvie și ceapă. M-am așezat la masă lângă Francesco și, când mi-am primit farfuria, m-am aplecat ușor peste orătania micuță, cu pielița ei aurie și crocantă, și am tras aroma pe nas.
Rezultatele au fost cele așteptate. Mi-am dus mâna la gură și am fugit de la masă, dar n-am reușit să ies din încăpere la vreme. M-am sprijinit de perete și am început să vărs chiar acolo, de față cu tata și cu Francesco.
Chiar și în halul în care mă simțeam, tot am auzit un scaun care a fost împins cât colo. Când, în cele din urmă, gâfâind, am fost în stare să-mi întorc capul și să mă uit spre ei, l-am văzut pe tata în picioare, cu pumnii încleștați și cu ochii pironiți asupra viitorului meu soț. Acum nu mai căuta să-și ascundă nici furia, nici ura.
A venit o servitoare să curețe mizeria și să mă spele pe față. Tata a cerut să fie luate farfuriile și să se deschidă ferestrele, să pătrundă aerul curat. Când m-am simțit cât de cât bine și ne-am reașezat cu toții, am spus:
— Nu vreau să mă mărit în iunie. Aș prefera ca nunta să fie în martie.
Tata s-a uitat în sus; socotea în gând. După care, s-a uitat iar la Francesco, de parcă voia să-l sfredelească cu privirea până în adâncul sufletului. Pe Francesco l-au cam trecut fiori de groază.
— Pe 5 martie, a zis tata, iar tonul lui era atât de categoric și prevestitor de rele, încât nici logodnicul meu, nici eu nu am avut nimic de spus.
Vreme de o săptămână, tata a refuzat să ne mai lase singuri după cină –
dar curând, probabil a căzut cumva la învoială cu Francesco; pentru că am ajuns să fiu din nou la cheremul viitorului meu soț.
Acum, când Francesco știa că eram însărcinată, n-a mai venit cu nici un dar. În schimb, îmi cerea să cerșesc împreunarea în sine, de vreme ce starea 273
în care mă aflam era urmarea limpede a poftelor mele deșănțate. Mă silea să
mă înjosesc și să spun despre mine cuvinte îngrozitoare: să mă numesc târâtură, desfrânată, târfă.
Mi-era teamă să nu înnebunesc. Mă gândeam cu groază la ziua de 5
martie.
Și ea a sosit, mult prea devreme. Era o zi umedă, răcoroasă și neobișnuit de caldă față de ce fusese până atunci: o iarnă aprigă. Pe cerul gri-albăstrui pluteau nori groși. Mi-ar fi fost ușor să merg călare pe un cal alb și să traversez podul până la casa lui Francesco, dar noi avuseserăm în vedere o zi friguroasă, așa că eu, tata și Zalumma am mers în trăsură, iar unchiul Lauro, cu soția și copiii au venit după noi, într-o căruță.
Rochia de pe mine era dintr-o catifea de un albastru intens, vibrant, cu o cingătoare lată dintr-un brocart de aceeași culoare. Din pricina taliei îngroșate, purtam cingătoarea imediat sub sâni. Zalumma o ținea una și bună că arăta ca și cum așa ar fi fost modelul. Francesco îmi dăduse un colier din aur cu safire și, ca să-mi acopăr creștetul luase un lucru atât de scump încât mă simțeam neliniștită doar știindu-l pe cap: o plasă în care se întrețeseau fire gingașe de aur și o ploaie de diamante micuțe. De câte ori îmi mișcăm capul, diamantele scânteiau în soare și întrezăream, cu coada ochiului, străluciri de curcubeu. Dimineața era pe la jumătatea ei. Mă
încercau grețurile și mă aplecam des pe fereastră să mă bucur de aerul curat și răcoros.
Am trecut de Via Maggio și ne-am îndreptat spre răsărit, mai exact spre Borgo Sant' Iacopo, lăsând în urmă cartierul nostru, Santo Spirito. De acolo, am trecut peste Ponte Vecchio, unde era mare animație. Bărbații și băieții au văzut trăsura drapată în satin alb și au început să strige; unii se țineau de glume, alții de măscări, iar alții ne felicitau.
Eu alesesem ruta. Pentru vizitiu ar fi fost mai la îndemână să treacă
peste podul Santa Trinita, dar pentru mine era prea greu să mă uit într-acolo, să văd apele râului Arno și să-mi închipui cum își găsise Giuliano sfârșitul.
Iată-ne ajunși în zona Santa Maria Novella; de-acolo am luat-o pe Via Por Santa Maria, pe urmă spre răsărit pe Via Vacchereccia, locul unde se găseau prăvăliile cu mătăsuri, inclusiv cea a lui Francesco. Stăteau toate în umbra turnului – Arte della Seta – al ghildei mătăsarilor.
Palatul soțului meu se întindea pe o stradă laterală, în spatele unor porți negre de fier. Fusese construit special pentru el și prima lui mireasă.
