— Așa este, nici vorbă, a zis Francesco. Aici nici inundațiile, nici foametea nu au cum să ne pună în primejdie. Nimeni din casa mea nu va suferi vreodată de foame.

Tata a dat din cap și și-a plecat privirea.

Am mâncat în tăcere, mai puțin Francesco. S-a plâns că țăranii erau încă prea proști ca să-și dea seama de adevărul adevărat: că ducele Milanului, Ludovico Sforza, și nu Fra Girolamo, era cel care le dăduse locuitorilor din Pisa cheile fortăreței. O neînțelegere nefericită, pentru că-i făcea pe oameni să îl vorbească de rău pe cel care îi iubea cel mai mult și se ruga lui Dumnezeu pentru ei. De aici venea singurul motiv pentru care se îngroșase numărul celor care-și spuneau Arrabbiati. Ajunseseră să fie aproape un partid politic în toată regula, care se opunea lui Savonarola cu ai săi piagnoni.

332

Mai târziu, Francesco a făcut o aluzie cum că el și cu mine eram obosiți și voiam să ne retragem devreme; tata – care de obicei stătea acolo până mai târziu și se bucura de compania nepotului – a tratat aluzia cu toată eleganța și a plecat.

Când m-am ridicat și am cerut îngăduința să mă retrag în odăile mele, Francesco s-a ridicat și mi-a aruncat o privire plină de înțeles.

— Du-te în camera ta, a zis el cu un ton din care nu lipsea amabilitatea.

Și spune-i Zalummei să te ajute la dezbrăcat. Am să vin și eu curând.

Așa am făcut, plină de scârbă.

În timp ce Zalumma îmi dezlega șireturile rochiei, ne-am uitat una în ochii celeilalte cu aceeași spaimă pe care o trăisem în noaptea nunții.

— Dacă te lovește… a murmurat Zalumma cu un aer întunecat.

Am dat din cap. Dacă mă lovea, nici eu, nici ea nu puteam face nimic să-l împiedicăm. Am privit-o cum mi-a pus rochia în comodă și am stat răbdătoare cât timp mi-a periat părul și La împletit. În cele din urmă, am trimis-o în camera ei. Așa cum eram, îmbrăcată doar în camicia, m-am așezat pe pat și i-am cerut iertare lui Giuliano.

Francesco îmi atinge doar trupul, i-am spus, n-are să-mi atingă

niciodată iubirea pentru dumneata.

Timp de o jumătate nenorocită de oră, am așteptat stând singură pe pat. Când s-a deschis ușa, mi-am ridicat ochii și l-am văzut pe Francesco, cu ochii roșii, nesigur pe picioare. În mână ducea un pocal cu vin.

— Iubita mea soție, a murmurat el. Ce spui despre dorința mea de a mai avea un fiu?

Nu m-am uitat în ochii lui; poate că avea să o ia drept pudoare.

— Ești soțul meu. Nu mă pot împotrivi dorințelor dumitale.

S-a așezat lângă mine, dându-și drumul cu toată greutatea pe pat, și a pus pocalul pe măsuța de noapte. Vinul s-a revărsat peste margine și a îmbălsămat aerul.

— Nu ai nici un fel de dorințe? Sunt sigur că vrei mai mulți copii. Care e mama să nu vrea?

N-am putut să mă uit la el.

— Sigur că vreau mai mulți.

M-a luat de mână. Mi-am lăsat degetele să atârne în mâna lui.

— Nu sunt prost, Lisa, a zis el.

Am încremenit. Știa totul? își dăduse seama că îi căutam prin birou?

Văzuse Claudio ceva?

Dar el a continuat așa:

333

— Știu că nu mă iubești, deși am sperat ca într-o zi să ajungi să o faci.

Ești o femeie foarte frumoasă și inteligentă. Mă simt mândru că ești soția mea. Și am tras nădejdea că ai să-mi răsplătești bunătatea dându-mi mulți moștenitori.

— Bineînțeles, am repetat eu.

S-a ridicat. Și-a luat un ton rece, oarecum amenințător, ca și cum ar fi discutat afaceri.

— Atunci, întinde-te.

A fost ceva ciudat. A rămas complet îmbrăcat, dar și-a lăsat colanții doar atât cât a fost nevoie. Cu grijă, dar Iară vreo urmă de tandrețe, s-a strecurat între picioarele mele, mi-a ridicat camicia și m-a pătruns. Doar că

nu era pregătit până la capăt; de fapt, apropierea de mine i-a stins orice ardoare și i-a tăiat cheful. A rămas nemișcat un moment, gâfâind, după care s-a sprijinit cu palmele de saltea, ridicându-și trunchiul.

Credeam că vrea să iasă din mine. M-am mișcat imediat, în speranța că

se declară învins și pleacă.

— Ți-am spus să stai întinsă! A ridicat mâna, și-a răsucit dosul palmei spre mine de parcă ar fi fost gata să mă lovească. M-am ferit iute și mi-am întors fața.

Asta i-a făcut plăcere. A închis ochii și a început să-și spună în șoaptă:

— Târfă. Cățea obraznică!

Mi-am golit mintea de gânduri. Mi-am lăsat capul să se izbească de tăblia de lemn a patului. Am ascultat zgomotul tăbliei care se ciocnea de zid.

Și am ținut-o așa mult timp; au fost clipe dureroase. Îi era greu, dar s-a îmbărbătat cu tot felul de vorbe murdare până când și-a atins scopul, în cele din urmă.

Când a terminat, s-a desprins de mine, s-a aranjat din câteva mișcări și a plecat fără o vorbă, închizând ușa în urma lui.

Am chemat-o pe Zalumma. O soție bună ar fi rămas în pat și ar fi făcut totul ca să rămână însărcinată. Eu însă m-am sculat pe loc și, când a venit Zalumma, i-am spus cu voce tremurată.

— N-am de gând să-i port copilul. Înțelegi? Nu am de gând!

Zalumma a înțeles. În dimineața următoare, mi-a adus o carafa cu ceai și m-a învățat cum trebuie să-l folosesc.

334

LXI

Previziunile tatălui meu s-au adeverit. Ploaia nu s-a domolit nici o clipă. La jumătatea lunii, râul Arno a ieșit din matcă și a spălat toate recoltele. La începutul lui iunie, râul Rifredi a dat și el pe afară distrugând puținele câmpii care mai erau întregi.

Când a venit vara și cerul a secat, peste oraș s-a abătut un val de febră.