— Îl… îl vreau.
— Ce-ai fi în stare să faci ca să-l ai?
Vorbele i-au ieșit din gură de parcă ar fi fost plesnetul unui bici.
Mi-am stăpânit furia și m-am uitat la el. Îmi ziceam în gând: Am să mă
ridic și am să-ți spun să pleci. Am să strig după servitori. Am să-ți interzic să
mai pui piciorul în casa noastră. Îmi ziceam în gând: Dacă îl dezamăgesc, are să plece și toată lumea are să afle că port în pântece copilul lui Giuliano. Dacă
îl dezamăgesc, are să-l dea iar pe tata pe mâna celor de la Signoria, să-linterogheze.
— Tot ce dorești, am răspuns în șoaptă.
— Vorbește mai tare. Ca și cum ar fi chiar așa. Privește-mă în ochi.
L-am privit în ochi. Am repetat cuvintele.
S-a ridicat imediat, s-a dus la ușă și a închis ambele canaturi. Din alți câțiva pași, a și venit înapoi în dreptul meu și mi-a tras scaunul de lângă
masă, cu o mișcare aprigă. După care s-a aplecat și a început iar să legene colierul în fața ochilor mei.
Era încins rău de tot, gâfâia, ochii îi străluceau sălbatic.
— În genunchi, a zis atunci. Imploră-mă să ți-l dau.
Furia mă mistuia. M-am uitat în jos și m-am străduit să gândesc până
unde eram gata să merg ca să-l feresc de primejdie pe copilul lui Giuliano. Pe copilul nostru. Până unde eram gata să merg ca să-l feresc de primejdie pe tata. M-am lăsat în jos de pe scaun și am căzut în genunchi.
— Te rog să mi-l dai.
— Așa. Era roșu la față, tremura plin de însuflețire. Deci ăsta este prețul dumitale. Prețul dumitale, a mai zis o dată și a aruncat colierul cât colo. Bijuteria a căzut pe covorul din fața căminului.
M-am ridicat de jos. Mă așteptam să mă sărute, dar pe el nu-I interesa deloc fața mea. M-a împins spre masă și a măturat, cu o mână, toate pocalele. Unul dintre ele a și căzut și s-a făcut praf pe podeaua de piatră.
M-a împins pe tăblia solidă de stejar; picioarele îmi atârnau la margine, iar vârfurile botforilor atingeau podelele. Mi-am apăsat palmele pe șolduri ca să-mi țin fustele, dar el s-a aplecat și a tras de țesătură ca un apucat. S-a auzit un pârâit puternic: camicia, lenjerie franțuzească din cea mai fină, se rupsese.
270
Cu mișcări iuți, și-a coborât colanții negri și și-a ridicat cămașa. Nu-și pusese nici un farsetto sub tunică. Faptul că mă zbăteam nu făcea decât să-i întețească pofta. Imediat ce mi-am dat seama, am făcut un efort și m-am lăsat pe spate, moale, supusă, chiar și atunci când mi-a ridicat brațele deasupra capului și mi-a țintuit încheieturile cu o forță nebună.
Se purta ca un animal, nici urmă de iubire în ceea ce făcea. M-a pătruns cu atâta putere încât, de durere, mi-a scăpat un strigăt.
Atunci am plecat de acolo. Nu mai eram în trupul meu, mă mutasem în luminile și umbrele care se jucau pe tavan. Și în mirosul lumânărilor care ardeau aproape de capul meu, în căldura care venea dinspre cămin.
Devenisem o fortăreață. El era ca un berbec care căuta să-mi surpe zidurile. Dar fortăreața a rămas în picioare, până la urmă. Giuliano și copilul nostru se aflau în siguranță, de partea cealaltă a zidurilor.
Mi-am venit în fire și în trup, cu senzația că un lichid fierbinte curge în mine și-apoi afară din mine. Am gâfâit când a ieșit din mine cu aceeași violență cu care mă pătrunsese. Mi-am pus mâna între picioare și-atunci mi-am dat seama că fusesem rănită.
M-am ridicat încetișor și mi-am pus tălpile pe podea, cu mișcări poticnite. El continua să gâfâie, în timp ce își potrivea cămașa la loc în colanți, își aranja tunica și centura. A simțit că mă uit la el și a zâmbit. Era vesel și-avea un aer ghiduș.
— Lisa, Lisa. Tare bine ți s-ar potrivi rolul Izabelei din Biblie. Du-te și ia-ți răsplata.
Chipul mi s-a înăsprit. Mi-am întors privirile.
— Du-te, a zis el amenințător. Sau să-i chem chiar acum pe servitori, să
ia de aici pocalele? Nu, mai bine să-l chem pe tatăl dumitale și să-i spun ce ai făcut? M-am închis în mine și, în tăcere, m-am dus încet până unde zăcea colierul și l-am cules de pe jos. Piatra se încălzise din pricina focului. Avea o culoare intensă, un verde etern scânteietor.
Nu văzusem în viața mea ceva mai urât.
S-a apropiat și el. Mi-a pus colierul la gât. Odată tranzacția încheiată, s-a transformat. A redevenit amabil, plin de solicitudine.
— Așa, a spus el cu blândețe. Înainte de a-i chema pe servitori – a făcut semn cu capul spre cioburile de pe podea – dă-mi voie să te ajut. Eu sunt de vină că ai părul încâlcit și rochia în dezordine.
L-am lăsat să mă atingă. A prins buclele rătăcite la loc în plasa de mătase, mi-a netezit fustele.
271
— Îmi pare rău că s-a rupt frumusețe de camicia. Va trebui să o înlocuiesc imediat cu una și mai de soi.
Am strigat după fata de la bucătărie și recunosc că îmi tremura glasul.
În timp ce ea strângea cioburile, Francesco glumea pe seama propriei lui stângăcii. Eu n-am scos nici o vorbă.
Când am rămas iarăși singuri, n-am vrut să-l însoțesc până la ușă. N-am reacționat nici când s-a înclinat și mi-a urat, cu glas scăzut, noapte bună.
