M-am gândit la tata, un om nefericit, cu o viață irosită. Mi-am amintit clipa aceea îngrozitoare din sacristia de la San Marco, când Fra Domenico se lăsase pe trupul mamei. Când înfruntase privirea tatei și apoi aruncase spre mine o privire cu înțeles.

O ameninţare.

Și tata se lăsase în genunchi. Furios, dar se lăsase în genunchi.

Mi-am amintit cum, mai târziu, mă implora să merg cu el să-l ascult pe Savonarola. Când am refuzat, a plâns. La fel cum plânsese și în ziua când m-am căsătorit cu Giuliano, când mi-a spus disperat că n-avea cum să mă mai apere.

Mi-am adus aminte de răceala care a apărut în prietenia tatei cu Pico, după moartea mamei. M-am gândit la moartea lui Pico și la nefericita prietenie actuală cu soțul meu.

… sau te folosești de fiică și nepot…

Nu puteam să plâng. Eram prea lovită, prea înfricoșată.

M-am ridicat; respirând anevoie mi-am întipărit fiecare cuvânt în memorie. Când am terminat, m-am întors în biroul soțului meu și am pus scrisoarea la loc, după care am încuiat.

M-am strecurat în sus pe scări spre odăile mele, am luat cuțitul și mi l-am strecurat la cingătoare. Înarmată, am traversat coridorul spre camera copiilor. Matteo dormea în pătuțul lui. Nu l-am trezit, dar m-am așezat pe podea lângă el până în momentul când l-am auzit pe Francesco venind acasă, până când am fost sigură că s-a băgat în pat, până când liniștea s-a așternut din nou asupra casei, până când soarele a prins în sfârșit să se ridice și s-a crăpat de ziuă.

LXIII

Dimineața devreme, am trimis-o pe Zalumma pe jos la atelierul tatei ca să-i spună că voiam să îl văd între patru ochi. S-a întors în nici două ore și mi-a spus că tata nu se simțea bine, că se ducea acasă și spera că aveam să-l vizitez acolo.

Sigur că nu era nici vorbă despre vreo boală. Și, în timp ce alături de Zalumma – cu Matteo așezat pe genunchii ei – ne legănam în trăsură spre casa tatălui meu, ea se uita la mine, fără să clipească. Până când, în cele din urmă, am spus:

351

— Tata este și el amestecat.

N-avea rost s-o mint. Îi povestisem deja ce conținea prima scrisoare pe care o descoperisem în biroul lui Francesco; știa că soțul meu era mână în mână cu Savonarola, știa că era cumva părtaș în sfârșitul lui Pico. Dimineață

mă găsise dormind lângă pătuțul lui Matteo și era departe de a fi proastă.

Din clipa în care o trimisesem cu vorbă la tata, tot aștepta să-i aduc lămuriri.

Cuvintele mele nu au părut să o surprindă.

— Împreună cu Francesco?

Am dat din cap că da.

Chipul i s-a întunecat.

— Și-atunci de ce te duci la el?

Mi-am întors privirea spre fereastră și nu am răspuns.

Tata mă aștepta în încăperea mare în care îl primise pe Giuliano, atunci când venise să îmi ceară mâna, aceeași încăpere unde mama se întâlnise cu astrologul. Era puțin după miezul zilei și draperiile fuseseră

trase ca să intre soarele; tata era așezat într-o fâșie de lumină crudă. Când am intrat, s-a ridicat. Nu era nici un servitor prin preajmă, iar eu am trimis-o pe Zalumma într-o altă cameră, să aibă grijă de Matteo.

Pe față i se citea îngrijorarea. Nu știam cum formulase Zalumma cererea mea sau la ce anume se aștepta tata. Sunt sigură însă că nu era deloc pregătit pentru vorbele mele.

În clipa în care Zalumma a închis ușa în urma ei, mi-am îndreptat ținuta și nici măcar nu am pierdut vremea cu un salut.

— Știu că dumneata și Francesco îl manipulați pe Savonarola. Glasul meu era de un calm uimitor. Știu și despre Pico.

Buzele i s-au întredeschis. Fusese gata să se apropie și să mă

îmbrățișeze; acum, s-a dat un pas înapoi și s-a așezat iar pe scaun.

— Christoase! a șoptit el. Și-a trecut mâna peste obraji și s-a uitat în sus la mine, ca un om lovit. Cine… cine ți-a spus toate astea? Zalumma?

— Zalumma nu știe nimic.

— Atunci unul dintre servitorii lui Francesco?

Am clătinat din cap.

— Știu că te duci la Savonarola. Știu ce se așteaptă de la dumneata: să

îi spui să predice împotriva familiei Medici, dar nu și împotriva Papei Alexandru. Numai că rezultatele nu sunt deloc strălucite.

352

— Cine? Cine anume îți spune? Și, când a văzut că păstrez tăcerea, pe față i s-a așternut panica oarbă. Spionezi. Fata mea spionează pentru familia Medici…

Nu era o acuzație; și-a lăsat capul în mâini, într-atât îl înspăimânta gândul.

— Nu spionez pentru nimeni, am spus eu. Nu am comunicat cu Piero de la moartea lui Giuliano. Nu știu decât ce ți-am spus. Am dat peste informații din întâmplare.

A scos un geamăt. Mi s-a părut că îi venea să plângă.

— Știu… Știu că ai făcut totul doar ca să mă aperi, am zis. N-am venit aici ca să te acuz. Am venit doar pentru că vreau să fiu de ajutor.

M-a apucat de mână și m-a strâns.

— Îmi pare grozav de rău, a spus el. Grozav de rău că a trebuit să afli.

Eu… Fra Girolamo e un om sincer. Un om bun. Vrea să împlinească voia Domnului. Am crezut în el cu adevărat. Am avut speranțe mari… numai că în jurul lui sunt oameni răi. Și se lasă înrâurit prea ușor. Cândva m-am bucurat de prietenia lui, de încrederea lui, dar acum nu mai sunt atât de sigur.

Am strâns tare mâna care mă ținea.

— Nu are importanță. Important e că i-ai nemulțumit pe stăpâni. Ești în pericol. Trebuie să fugim. Dumneata, Matteo și cu mine trebuie să plecăm de la Florența. Nu mai avem de ce să rămânem aici.

— Tu n-ai fost niciodată în siguranță.

— Știu. Dar acum nu mai ești nici dumneata în siguranță.

M-am lăsat în genunchi lângă el.