Eram cu adevărat căsătorită cu Francesco, Giuliano murise și nimic din ce era făcut nu mai putea fi desfăcut. Mi-am dat seama că eram gata să plâng, și nu oricum, ci în hohote – numai că nu voiam să mă audă sau să mă vadă
nimeni.
M-am dat ușurel jos din pat, tremurând de frig, și m-am grăbit să ies din cameră pe tăcute. Am închis ușa în urma mea și am coborât până pe la jumătatea primelor trepte. M-am așezat acolo.
N-am apucat să dau drumul primului hohot care mi se oprise în gât, pentru că m-a oprit un sunet: se auzeau niște pași, șovăielnici. Se îndreptau spre mine, parcă. Mult mai jos de locul unde stăteam, am observat lumina clătinată a unei lămpi. S-a întins încet, încet pe perete, ca o pată care se tot mărea.
Am știut că era soțul meu. Nesigur pe picioare, s-a oprit să se dezmeticească la catul al doilea; cu doar câțiva pași mai jos de treapta pe care stăteam.
— Francesco, am spus eu cu voce scăzută. De fapt, vrusesem să
vorbesc doar în gând. Nu-mi doream să mă vadă.
Dar mi-a auzit glasul și s-a uitat în sus, luat prin surprindere.
— Lisa, a spus el cu greutate.
Era beat mort. A ridicat lampa și a clipit din ochi încercând să mă vadă.
Era înfășurat într-o mantello de culoare neagră, azvârlită peste el neglijent.
Când a ridicat brațul, marginea a alunecat și i s-au văzut colanții și tunica de mire.
285
Lângă coapsa dreaptă, marginea tunicii era boțită, la fel și colanții –
tunica pentru că fusese strânsă în sus, iar colanții în jos. Lâna albă a cămășii flutura într-un colț ca o bucată de steag.
Priveliștea m-a amuzat atât de mult încât am scăpat un hohot înfundat; m-a izbit mirosul iute de lavandă ieftină. Îl simțisem de mai multe ori prin piață. Venea dinspre acele femei boite și cu îmbrăcăminte deocheată, de care Zalumma se grăbea să mă țină departe.
Mi-a revenit în minte glasul lui Francesco, am revăzut privirea lucioasă
și plină de pofte murdare. Târâtură. Desfrânată. Târfă.
Numai că, începând cu acea dimineață, eram o femeie căsătorită, o femeie respectabilă. Eram liberă.
— N-am putut să dorm, am spus eu repede. Dar cred că acum am să
pot. Noapte bună.
— Noapte bună, a mormăit Francesco și l-am auzit gemând în vreme ce alergam în sus pe scări.
Când m-am văzut la loc în odaie, am închis ușa după mine, m-am sprijinit de ea și m-am pus pe râs într-un așa hal încât am trezit-o pe Zalumma.
LV
A sosit primăvara și vremea s-a încălzit. În timpul zilei, stăteam pe balcon. La stânga se vedeau grajdurile și grădina de legume, mărginită de garduri vii de levănțică și rozmarin. Chiar în fața ochilor mei, se întindea o grădină-parc după toate regulile artei: alei pietruite, lauri tineri și merișori turcești fasonați cu migală. Dimineața, mă plimbam de una singură prin grădină, pe lângă un leu de piatră încremenit într-un răget: dintre fălcile lui ieșea un jet răcoros de apă care curgea într-un bazin. Mai încolo, era un spalier acoperit cu tulpini țepoase de trandafiri și, de acolo, intrai într-o mică grotă a Sfintei Fecioare, care-i întâmpina cu brațele deschise pe toți cei veniți să-i ceară ajutorul.
Pruncul din burta mea creștea. Când am intrat în aprilie, nimeni nu se mai putea înșela văzându-mă: mă îngrășasem, linia obrajilor se îmblânzise.
Crețurile lăsaseră loc unei pofte de mâncare atât de mari încât țineam farfurii cu mâncare pe măsuța de lângă pat și mă trezeam des în toiul nopții ca să mănânc. Francesco mă trata cu grija și duioșia unui părinte. O instruia zilnic pe Agrippina să-mi aducă un vas mare cu lapte, încă înspumat, care mai păstra în el o parte din căldura animalului.
286
Soțul meu nu se mai atingea de mine nici un pic. Ne purtam unul cu celălalt de parcă am fi fost niște cunoștințe care se aflau în relații excelente.
Și îmi aducea orice i-aș fi cerut. Nu a protestat deloc când am dat ordin să fie adus un culcuș pentru Zalumma, pe care l-am pus la picioarele patului meu.
Numai că eram, într-o mare măsură, prizonieră. Prizoniera lui. Nu mă mai duceam la piață. Aveam voie să asist la predicile lui Savonarola și să merg, dacă voiam, până la capela familiei de la Santissima Annunziata. Pentru orice altă ieșire aveam nevoie de permisiunea soțului meu.
Cu Francesco mă vedeam de obicei zilnic, la cină. Tata venea și el.
Compania mea părea să-i aducă o mare bucurie și se lumina la față de câte ori venea vorba despre copilul care urma să apară pe lume. Dar slăbise atât de mult încât îmi făceam griji pentru sănătatea lui; iar când stătea la masă și îl asculta pe Francesco, simțeam că era ros de o tristețe adâncă și tăcută. Mă
îndoiam că avea să mai fie vreodată fericit.
Nici eu nu mai aveam speranțe să fiu fericită, deși viața nu ajunsese să
fie chiar iadul de care mă temusem. Dimineața, Francesco asculta predicile lui Savonarola, iar noaptea își făcea vizita la târfe. Nu părea frământat de deosebirea ca de la cer la pământ dintre viața lui publică și cea privată. După
o zi de lucru la bottega și la palatul Signoriei, unde ocupa funcția de Buonomo, își savura cina și plăcerea de a fi ascultat cu atenție. Tata și cu mine eram atenți și vorbeam puțin, în timp ce Francesco relata noutățile zilei. Se schimbaseră multe datorită lui Fra Girolamo, care hotărâse că
Dumnezeu trebuia să fie mult mai prezent în activitățile Signoriei.
Apăruseră legi noi: sodomia era pedepsită prin moartea pe rug, un decolteu adânc aducea dizgrația publică, plus o amendă. Poezia și jocurile de noroc erau scoase în afara legii. Cei care practicau adulterul tremurau de frica morții prin lapidare. (Francesco ne-a comunicat vestea serios; parcă n-ar fi fost cu musca pe căciulă.) Bărbații și femeile care cutezau să se afișeze cu bijuterii riscau să rămână fără ele, pentru că străzile erau patrulate de tineri loiali călugărului, puși pe luat orice aducea a bogăție „de prisos” drept
„donație” către biserică. Cetățenii se strecurau afară din case pe furiș, temându-se că orice act negândit ar putea să atragă atenția asupra lor sau că
