— Crezi că nu m-am gândit să plec? Cu ani în urmă – când a murit mama ta, m-am gândit să te duc la fratele meu Giovanni, la țară, crezând că

acolo o să fim amândoi la adăpost. Au aflat. Au trimis un asasin acasă la fratele meu; l-a amenințat cu un cuțit. La fel au făcut și cu mine. Ne urmăresc îndeaproape. Chiar acum, când am să te conduc la trăsură, Claudio are să-ți studieze chipul. Dacă ești necăjită, o să-i spună lui Francesco. Sunt lucruri pe care nu ți le pot spune, înțelegi? Lucruri pe care nu ai voie să le știi pentru că

Francesco și Claudio au să le citească în ochii tăi. Pentru că ai să te porți necugetat și ne pui pe toți în primejdie. Îl pui în primejdie pe Matteo.

Am șovăit.

— Nu cred, totuși, că Francesco ar îngădui cuiva să-i facă vreun rău lui Matteo.

— Uită-te bine la el, a zis tata și, la început, nici n-am știut despre cine vorbea. E doar un copilaș, dar până și eu văd în el chipul adevăratului tată.

353

Vorbele lui m-au străpuns. Am rămas neclintită.

— Dar când te uiți la mine, a cui față o vezi?

M-a privit cu iubire și durere.

— Văd o față cu mult mai frumoasă decât a mea… Mi-a ridicat mâna la buze și a sărutat-o, apoi s-a ridicat și m-a tras după el. Nu-mi pasă de amenințările împotriva mea, dar pentru tine și copil am să găsesc eu o scăpare. Au spioni peste tot, în Florența, la Milano, la Roma… dar am să

găsesc un loc sigur, undeva. N-ai voie să sufli o vorbă despre asta; n-ai voie să spui nimănui. Vorbim din nou când e sigur. A chibzuit puțin, după care m-a întrebat: A văzut-o cineva pe Zalumma când a venit să-mi trimită vorbă?

Am clătinat din cap.

— Claudio era acasă. Le-am spus tuturor că Zalumma se duce la spițer, trimisă de mine.

Prăvălia spițerului era pe aceeași stradă unde își avea tata atelierul.

Tata a dat din cap:

— Bine. Atunci spune-le că Zalumma a trecut pe acolo și a aflat că eu sunt bolnav și m-am dus acasă – iar tu ai venit să mă vezi. Asigură-te că și Zalumma spune aceeași poveste. Acum ești fericită pentru că m-ai văzut și ți-ai dat seama că nu era ceva grav.

M-a strâns în brațe. L-am strâns și eu. Nu eram sânge din sângele lui, dar îmi era tată mai mult decât orice alt om.

Pe urmă, s-a smuls din îmbrățișare și s-a căznit să pară mai vesel.

— Acuma, pune-ți un zâmbet pe față. Zâmbește și arată-te fericită de dragul lui Matteo, de dragul meu. Zâmbește și fii veselă când te studiază

Claudio și când ai să ajungi acasă, pentru că în casa aceea nu e nimeni în care să te poți încrede.

Am dat din cap, l-am sărutat pe obraz și am strigat-o pe Zalumma.

Când a sosit, cu tot cu Matteo, i-am spus că nu mai trebuia să stăm cu Francesco decât puțină vreme – dar, până atunci, ar trebui să ne luăm un aer fericit.

Și așa am ieșit și ne-am îndreptat spre trăsură, Zalumma, eu și Matteo, care pășea cătinel, cătinel pe lângă noi. Am ridicat ochii și i-am zâmbit lui Claudio, strângând din dinți.

În ziua aceea, nu am avut de ales și am lăsat o carte pe măsuța de noapte, să o vadă Isabella. Oricât de mult m-aș fi temut de întâlnirea cu Salai, informația pe care o aflasem era prea importantă. Dușmanii noștri își 354

pierdeau influența asupra Papei și asupra călugărului – și, încă mai important, se gândeau să treacă la acțiuni care să-i lovească pe Bigi.

Dar nu aveam de gând să spun tot adevărul. Am stat trează noaptea, repetând în gând conținutul scrisorii, dar omițând orice care făcea referire la Antonio, la fiică și la nepot. Nu era nimic rău: Leonardo și Piero urmau oricum să afle tot ce era important.

Iar Salai, ușuratic cum era, n-avea de ce să bage de seamă.

Dimineața, cu mintea întunecată și zăpăcită, i-am spus Zalummei că

aveam nevoie de Claudio, ca să mă duc la Santissima Annunziata. Nu mi-a pus nici o întrebare, dar din atitudinea ei serioasă și înnegurată am înțeles că bănuia de ce mă duceam acolo.

Era prima săptămână din mai. În trăsură, m-am încruntat, mijindu-mi ochii din cauza soarelui, și m-am sprijinit de portieră până când am ajuns la biserică.

Salai și-a făcut apariția la ușa capelei; l-am urmat, stând la o distanță

îndeajuns de mare încât să nu stârnesc bănuieli, de-a lungul coridorului, în sus pe scara spiralată. Și-apoi am așteptat lângă el, când a bătut în panoul de lemn din perete, care s-a dat deoparte să ne putem strecura înăuntru.

Eram hotărâtă să recit repede conținutul scrisorii, să nu pierd deloc vremea cu discuții, ci să mă pretind foarte obosită și să mă întorc repede acasă. Numai că Salai a schimbat ritualul obișnuit. El se așeza imediat la măsuța lui Leonardo – eliberată de cele necesare picturii, dar împodobită cu un vas plin de cerneală, o pană și hârtie – și intra în rolul scribului, în timp ce eu dictam ce aflasem în noaptea anterioară.

În schimb, a făcut un gest spre scaunul meu cu spătar jos, zâmbind cu un aer oarecum entuziast.

— Poftiți vă rog, Monna Lisa… Vine și el imediat.

El. Am tras repede aer în piept, surprinsă, și m-am uitat de jur împrejur. Portretul meu se afla din nou pe șevalet. Lângă el era măsuța, acoperită iarăși de pensule noi, vase mici de cositor, un grăunte zdrobit de cinabrese – folosit la pictarea chipurilor – un vas cu terra verte și unul cu o nuanță caldă, cafenie.

Mi-am dus mâna la guler. Nimic nu s-a schimbat, mi-am spus în sinea mea. Nimic nu e altfel. Leonardo se află aici și te bucuri la gândul să îl vezi. Și ai să zâmbești și ai să spui întocmai ce ți-ai pus în gând. După care ai să pozezi pentru tablou.

355

În mai puțin de un minut, Leonardo a apărut surâzând în fața mea.

Părea să fi prins forțe proaspete; se vedea pe chipul lui că stătuse mult la soare. Părul îi crescuse, trecuse de umeri, și își lăsase iar barbă: era scurtă, tunsă cu migală și aproape toată argintie.

Am surâs și eu. Gestul meu a fost ușor forțat, cu siguranță mai mult neprefăcut decât surâsul pe care i-l adresasem lui Claudio.

— Madonna Lisa, a spus el aplecându-se spre mine și luându-mi mâna.

E o bucurie să te revăd. Îți merge bine, nădăjduiesc.

— Foarte bine, da. Și dumneavoastră arătați bine. Vă priește la Milano.

Sunteți de multă vreme la Florența?

— Nici gând. Și ce face familia? Matteo?

— Toată lumea e bine. Matteo crește ca din apă. Acum aleargă. Obosim cu toții încercând să ținem pasul.

Am râs ușurel, sperând ca Leonardo să pună epuizarea mea pe seama preocupărilor materne. Mi-a dat drumul la mână și s-a dat înapoi, cântărindu-mă din priviri.

— Perfect. Totul e perfect. Salai spune că ai ceva de transmis astăzi. N-ar fi bine să terminăm repede cu partea asta?