Am rămas cu ea în mână. Dacă Francesco i-ar fi simțit lipsa, cea care trebuia să dea explicații era Isabella, nu eu.
M-am întors în cameră. Pe jumătate adormită, Zalumma a murmurat ceva vag despre niște zgomote care veneau de jos.
— N-a fost nimic. Dormi, i-am spus eu, și ea m-a ascultat, recunoscătoare.
Am ocolit patul și m-am dus afară, pe balcon, să chibzuiesc. În atmosferă era o căldură apăsătoare, grea ca o apă. Am tras adânc aer în piept și l-am simțit cum se lăsa în jos, peste plămâni, peste inimă.
… încurajează-l în continuare să predice împotriva Romei și a celornumiți Arrabbiati.
M-am gândit la Francesco și la felul cum se ducea el, plin de râvnă, să
asculte toate predicile lui Savonarola. Cum era atent la fiecare cuvânt. Cum se întorcea la palatul lui somptuos și mă răsfăța cu bijuterii. Cum pleca în fiecare noapte să se întâlnească cu târfele lui.
… gata să se ocupe de el cum te-ai ocupat dumneata de Pico.
Mi-am adus iar aminte de Pico, de felul în care ținea pocalul în mâini și îi zâmbea lui Lorenzo; și am revăzut chipul aceluiași Pico, dar de-acum avea ochii goi și obrajii trași. Mi-am adus aminte de cuvintele lui Francesco, rostite încetișor, Pico…? Era un apropiat al lui Lorenzo, nu-i așa? Vai… s-ar părea că nu mai are cum să o ducă mult.
Crezusem că cel mai mare pericol care mă putea amenința pe mine sau îl putea amenința pe tata era ca Francesco să deschidă gura și să dea la iveală legăturile mele cu familia Medici. Să vorbească.
Ar fi păcat ca tatăl dumitale să treacă prin alte suferințe. Sau să moară.
Crezusem că-l înțeleg pe soțul meu. De fapt, nu înțelesesem nimic.
Lumea era fierbinte și grea și înăbușitoare. Mi-am pus capul pe genunchi, dar n-am reușit să-mi potolesc respirația ca să dau drumul lacrimilor.
Atunci mi s-a deschis corpul; am auzit ceva care curgea și mi-am dat seama că din mine curgea. Scaunul, picioarele, cămașa erau toate leoarcă și, când m-am ridicat, m-a cuprins un spasm atât de violent încât am crezut că
tot corpul mi se întoarce pe dos ca o mănușă.
Am scos un țipăt și m-am prins de balustradă. Când a apărut Zalumma, trează de-a binelea și gâfâind, i-am spus să aducă moașa.
293
LVI
Francesco l-a numit Matteo Massimo: Massimo, după tatăl lui Francesco și Matteo, după bunic. Am acceptat supusă alegerea numelor după modelul patriarhal. Știusem de la bun început că n-am să-l pot numi Giuliano. Am fost încântată când am aflat că Matteo înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Nici că mi-ar fi putut trimite Dumnezeu un dar mai bun.
Matteo era frumos și uimitor. Datorită lui mi-a revenit inima la loc.
Fără el nu aș fi putut îndura ceea ce aflasem în biroul soțului meu; fără el, nu aș fi avut nici un motiv să îmi păstrez curajul. Dar, de dragul lui, am ținut totul numai pentru mine; i-am vorbit doar Zalummei despre scrisoare – dar era necesar, pentru că ea ar fi băgat de seamă prezența cheii, pe care de altfel Francesco nici nu o pomenise.
Când i-am redat partea în care era pomenit Pico, a înțeles pe loc și și-a făcut semnul crucii, cu spaimă.
Matteo a fost botezat a doua zi de la naștere, la San Giovanni, unde mă
căsătorisem a doua oară. Ceremonia oficială a botezului s-a ținut după două
săptămâni la Santissima Annunziata, care era puțin mai spre nord, în cartierul din vecinătatea Baptisteriului San Giovanni.
Multe generații ale familiei lui Francesco trecuseră prin capela privată
pe care o aveau acolo. Biserica se ridica pe o latură a pieței și tot acolo, chiar în fața ei, era orfelinatul, Ospedale della Santa Maria degli Innocenti.
Colonadele care se arcuiau grațios – toate purtând amprenta lui Michelozzo
– dădeau spre stradă.
M-am simțit bine în acea capelă. În afara unui crucifix de bronz cu un Christos în agonie, erau pereți albi, dați cu var stins, care se ridicau de jur împrejurul unui altar din lemn sculptat, de culoare închisă; parcă era susținut, de o parte și de alta, de două candelabre metalice cât mine de înalte și de două ori mai late. Lumina blondă pe care o dădeau cele douăzeci și patru de lumânări se lupta să compenseze lipsa ferestrelor. Încăperea mirosea a praf, a lemn și a piatră, a tămâie dulce și ceară de lumânări și în aer stăruia ecoul stins al rugăciunilor murmurate vreme de secole.
De la nașterea fiului meu, mă ținusem departe de Francesco; ura, dezgustul și spaima mea erau atât de mari, încât abia puteam să mă uit la el.
Purtarea lui a rămas neschimbată – plină de curtoazie și blândă –, dar acum, 294
când îl studiam, îl vedeam în el pe omul perfect capabil să aibă pe conștiință
moartea lui Pico, poate și pe a lui Lorenzo. Îl vedeam pe omul care dăduse o mână de ajutor la înlăturarea lui Piero, moment care adusese după sine moartea lui Giuliano al meu.
Mă străduisem să fac în așa fel încât devotamentul meu de mamă să
șteargă orice gând despre afacerile necurate dintre soțul meu și Savonarola, de parcă uitarea ar fi putut să-l pună pe Matteo la adăpost de ele. Mă
străduisem – dar, stând acolo în capelă și zâmbindu-i radios fiului meu, simplul fapt că îl știam pe Francesco lângă mine îmi făcea rău.
Unchiul Lauro și Giovanna Maria erau nașii. Era de necrezut ce copil mulțumit se arăta a fi Matteo. A dormit cât a ținut ceremonia și, când s-a trezit, a zâmbit. M-am așezat, încă ostenită după o naștere lungă, și am urmărit totul cu bucurie: tata ținea pruncul și Lauro dădea răspunsurile.
Când s-a terminat, în timp ce tata își purta cu mândrie nepotul spre ieșire, urmat de ceilalți, m-am oprit să iau certificatul lui Matteo din mâinile preotului. Era un bărbat tânăr și emoționat; vocea i se frânsese de câteva ori în timpul botezului. Când am luat certificatul, el nu i-a dat drumul din mână
și a aruncat o privire furișată spre ceilalți. Când s-a convins că erau preocupați doar de prunc, mi-a șoptit:
