— Nu.

A făcut mai mult loc pe masă, a scos desenul din folio și l-a întins.

— Nu am descoperit lucrul pe care vreau să ți-l arăt acum până de curând. A înșfăcat o bucățică de cretă roșie sfărâmicioasă și mi-a făcut semn să rămân aproape.

Și a început să deseneze cu același firesc cu care alții merg sau respiră.

A tras câteva linii scurte și repetate peste falcă mai întâi și peste bărbie; mi-a luat o clipă ca să-mi dau seama că desena părul și o barbă. Sub ochii mei, linia aspră a fălcilor s-a îndulcit, buza de sus s-a făcut nevăzută sub o mustață stufoasă. A mai desenat două linii și colțurile gurii s-au strâns, purtând amprenta vârstei.

Încet, de sub mâna lui, ieșea la iveală chipul unui bărbat pe care-l cunoșteam, pe care-l văzusem aproape zilnic, toată viața mea.

358

Mi-am întors fața. Am închis ochii pentru că nu doream să văd mai mult. — Acum îl recunoști.

Glasul lui Leonardo era foarte blând și mâhnit. Am dat din cap, orbită.

— Amestecul lui nu s-a datorat naivității, Lisa. A făcut parte din conspirație încă de la început. Și nu i s-a alăturat din pietate, ci din gelozie, din ură. Nu merită să-l aperi. El a nenorocit-o pe Anna Lucrezia.

I-am întors spatele, lui și desenului. Am făcut un pas înainte.

— Te-ai dus la el, Lisa? I-ai spus ceva? Lai vorbit despre mine, despre Piero? M-am mișcat până în dreptul scaunului meu și m-am așezat. Apoi m-am aplecat. Mi-era rău. Aveam cuțitul la mine, îmi dorisem cu sete să ajung aici și să-l aflu pe cel de-al treilea bărbat.

Leonardo a rămas lângă masă, lângă desene, dar cu fața spre mine.

— Te rog să răspunzi. Avem de-a face cu oameni care nu se dau în lături de la crimă. Te-ai dus la el? I-ai spus ceva, lui sau altcuiva?

— Nu, am zis eu.

I-am mărturisit doar jumătate de adevăr lui Leonardo – că nu am spus nimic despre el sau despre scrisorile pe care le primea Francesco. Poate că

acea jumătate de adevăr mi se oglindea pe față, pentru că nu mi-a mai pus alte întrebări. Dar nici măcar el, cu tot farmecul lui, nu m-a putut convinge să pozez pentru el atunci, nici n-a reușit să mă facă să vorbesc despre tot ce se întâmplase de la ultima noastră întâlnire. M-am întors acasă devreme.

Francesco a venit târziu de la bottega. Nu s-a oprit deloc în camera copilului, să ne salute; s-a dus direct în odăile lui și nu a ieșit de acolo până

nu a fost chemat la cină.

Tata a ajuns târziu la masă și nici el nu a trecut mai întâi pe la Matteo, cum făcea de obicei. Am coborât la masă și am văzut că Francesco avea chipul împietrit: arăta învins, dar era pradă unei furii reci, neputincioase.

Mi-a spus pe nume și m-a salutat înclinând scurt din cap, dar trăsăturile nu i s-au clintit.

Tata se străduia să zâmbească – numai că, după tot ce aflasem de la Leonardo, îmi era greu să mă uit la el. Imediat ce ne-a fost adusă mâncarea, a întrebat dacă Matteo se simțea bine, dacă eu mă simțeam bine; i-am dat răspunsuri stângace. După ce a trecut de amabilități, s-a apucat să vorbească

puțin despre politică, cum făceau adesea el și Francesco, urmând un tipic, în ideea că aș putea să înțeleg și să învăț câte ceva.

359

— Fra Girolamo lucrează la o Apologia, Triumful Crucii. Sunt unii care pretind că el ar fi eretic, că s-ar revolta împotriva Bisericii, dar lucrarea despre care vorbesc le va arăta tuturor cât de ortodoxe sunt ideile în care crede. O scrie special pentru Sanctitatea Sa, drept răspuns la acuzațiile care îi sunt aduse.

Mi-am aruncat privirea spre Francesco: era atent la minestra din fața lui și nu dădea nici un semn că ar avea vreo părere.

— Ei bine, am spus eu, a predicat asiduu împotriva Romei, fără

îndoială.

— El predică împotriva păcatului, a răspuns tata cu blândețe. Și nu împotriva papalității. Scrierile lui au să dovedească respectul pe care îl poartă papalității.

Eram mai bine informată, dar m-am uitat în farfurie și nu am răspuns.

— Eu cred că e un lucru înțelept din partea lui Fra Girolamo să scrie despre asemenea probleme, a spus tata.

Când nici Francesco, nici eu nu am dat un răspuns imediat, s-a dat bătut și toți trei am continuat să mâncăm în tăcere. După câteva momente, Francesco m-a luat prin surprindere vorbind brusc și pe un ton de amărăciune rece.

— Profetul nu are decât să scrie ce dorește. Sunt unii care consideră că

are puține șanse să-l îmblânzească pe Sanctitatea Sa.

Tata și-a ridicat ochii din farfurie, cu o privire iscoditoare; întâlnind chipul încremenit a lui Francesco, și-a lăsat iar ochii în jos.

Cina s-a terminat în tăcere. Tata și-a luat la revedere imediat după

aceea – lucru care m-a bucurat, pentru că eram prea tulburată ca să mă mai pot simți bine cu el de față. Francesco s-a întors în odăile lui. Eu am urcat în camera copilului și m-am jucat cu Matteo, încercând să mă înveselesc, să

șterg imaginea care mi-l arăta pe tata înfigându-și cuțitul în spinarea lui Giuliano.

Până nu mi-am culcat copilul și nu m-am întors în odaia mea nu am înțeles deloc furia lui Francesco. Nici n-am apucat să întind mâna spre ușă și ea s-a deschis; Zalumma m-a apucat de braț și m-a atras înăuntru. A închis iute ușa în urma noastră, apoi s-a sprijinit de ea, cu un aer tainic, dar agitat.

— Ai auzit? Ai auzit ce s-a întâmplat, Madonna? Tocmai mi-a spus Isabella – vestea se răspândește cu iuțeală!

— Ce să aud?

— Savonarola. Papa a făcut-o până la urmă: l-a excomunicat!

360

LXIV

Vara a venit cu un al doilea val, și mai crâncen, de la moria, Moartea.

Florența a fost crunt lovită: peste tot vedeai câte o targa transportându-i către spital pe trecătorii care se prăbușiseră în drum spre casă, spre prăvălie, spre biserică.

Vizitele mele la Santissima Annunziata s-au oprit. Chiar dacă aș fi vrut să-mi iau inima în dinți și să o pornesc pe străzile bântuite de ciumă, nu aveam ce vești să-i transmit lui Leonardo, pentru că nu mai aveam acces la scrisorile soțului meu. De teamă să nu se molipsească, Francesco nu mai umbla noaptea și rămânea în odăile lui; stătea adesea la birou și nu ieșea decât până la prăvălia din apropiere și, doar rareori, când erau probleme foarte importante la mijloc, până la Palazzo della Signoria. Totuși, în pofida ciumei, niciodată parcă nu primise atâția vizitatori: priori, Buonomini și alți bărbați care nu-mi erau niciodată prezentând și despre care nu puneam nici un fel de întrebări. Savonarola era în primejdie, iar Francesco încerca cu disperare să-l salveze.

Ca să evite pericolul traversării râului Arno, tata a venit să stea la noi o vreme. Când vizitatorii lui Francesco plecau, îl chema des pe tata la el în birou și stăteau de vorbă îndelung.

Nu am încercat deloc să trag cu urechea, dar erau dăți când le auzeam glasurile, suișurile și coborâșurile conversației. Vocea lui Francesco suna mai mereu poruncitoare, părea pus pe ceartă; tata părea mâhnit.

După o vizită în zori a unuia dintre membrii Signoriei, Francesco și tata au coborât să mănânce de dimineață. Eu stăteam la masă și Matteo se foia în poala mea. Nu-l mai adusesem niciodată jos la masă, dar de-acum avea aproape doi ani și speram să-l învăț să mănânce cu lingura. Când au sosit ei doi, Matteo, în culmea încântării, pocnea cu lingura masa frumos lustruită a lui Francesco. M-am așteptat să-l văd arătându-și nemulțumirea, să-l aud vorbind apăsat, mai ales că îi tuna și îi fulgera mereu, în ultima vreme. Dar Francesco a zâmbit; se întâmpla pentru prima oară după nu știu câte zile.