După Fra Domenico, venea Savonarola, cu o casetă de argint în care se afla ostia pentru împărtășanie. Profetul susținuse cu tărie că Domenico nu avea cum să fie în siguranță dacă nu lua cu el în flăcări azima sfântă. În spatele lor, venea congregația bisericii San Marco, cu torțe și alte cruci roșii, iar ceilalți călugări încheiau procesiunea.

Din mulțime au izbucnit șuierături și strigăte de batjocură, chiote de bucurie și hohote de plâns. Bărbații se dezlănțuiau în înjurături, binecuvântări, rugăciuni sau insulte. Și călugării franciscani și cei dominicani s-au pornit să cânte.

În cele din urmă, alaiul de la San Marco s-a așezat la oarecare distanță.

Și atunci, printr-un semn, judecătorul Francesco Valori i-a îndemnat pe Domenico și Savonarola să se apropie de el.

Am urmărit discuția din ochi, pentru că de auzit nu se putea: Valori i s-a adresat lui Savonarola, care a făcut un gest arțăgos. Domenico – eliberat 380

între timp de povara crucii – și-a pus mâna pe umărul superiorului său, ca să-l liniștească. După care, Valori și soțul meu l-au însoțit pe Domenico în Palatul Signoriei.

Mulțimea a început să bombăne. Așteptarea fusese îndelungată și nu înțelegeau dispariția lui Domenico. Dar noi, femeile, înțelegeam; drept care nu m-am arătat surprinsă când Domenico a ieșit din palat, la scurtă vreme, îmbrăcat într-o rasă de franciscan. Violeta mi-a dat un ghiont și mi-a spus, îndeajuns de tare cât s-o audă franciscanii:

— Vedeți? Dacă haina i-ar fi fost vrăjită, nu ar fi primit atât de repede și cu bunăvoință să o dea jos de pe el. Lui chiar nu-i este teamă să intre în foc.

Fra Domenico și Savonarola își croiau acum drum spre platformă, unde se aflau doi soldați și Fra Giuliano, tânărul franciscan care se oferise să

intre în foc alături de Domenico. Deodată, tânărul franciscan a făcut un pas înainte și le-a oprit înaintarea – drept urmare, Domenico și Savonarola s-au întors în grabă la ringhiera.

Un suspin a străbătut mulțimea.

Valori, soțul meu și alți doi piagnoni l-au interceptat pe Domenico și i-au comunicat ceva foarte scurt. Domenico a clătinat din cap scârbit, dar s-a lăsat din nou condus către palat.

Lângă mine, Violetta și-a strâns evantaiul cu zgomot, La lăsat să cadă

pe scaun și s-a dus iar la îngrăditura de piatră care dădea spre loggia.

— Acum ce mai este? a zis ea cu un ton provocator. Presupun că

urmează să-mi spuneți că Domenico însuși a fost vrăjit, deci nu poate să

intre în foc!

Un franciscan mai vârstnic s-a întors către ea.

— Sigur că nu, Madonna. Dar oare nu e cu putință ca hainele de dedesubt ale lui Fra Domenico să fi fost vrăjite, la fel ca și cele de deasupra?

Poate vă este greu să credeți, dar unii dintre noi susțin că puterea lui Fra Girolamo nu vine de la Dumnezeu, ci dintr-o sursă cu mult mai sinistră.

— Ce prostie! Violeta s-a aplecat mult peste balustrada de piatră. Nu faceți decât să trageți de timp pentru că vă este frică!

— Bineînțeles că ne este frică, a răspuns călugărul cu mult calm. Știm că, odată intrat în foc, pe Fra Giuliano îl așteaptă moartea. Dar nu avem decât o singură întrebare.

Violetta s-a încruntat și a așteptat.

381

— Dacă Fra Girolamo nu se teme – dacă știe că Dumnezeu dorește să-l cruțe și să-l arate lumii în chip de profet – de ce nu intră chiar acum în foc, ca să pună capăt vrajbei?

Violetta s-a retras; s-a așezat iar pe locul ei și a început să-și facă vânt cu evantaiul, bombănind. Dar în ochii ei am văzut primul licăr de îndoială. O

adiere răcoroasă mi-a mișcat vălul de pe cap. Mi-am ridicat ochii spre cerul care, până de curând, fusese senin. Vânturi apărute de nu se știe unde adunau nori iuți care aduceau cu ei miros de ploaie.

Și iarăși a ieșit Domenico din palat; pesemne predase orice urmă de îmbrăcăminte care ar fi putut să fie vrăjită. S-a dus în sfârșit să-și ia crucea pe care o purtase pe umeri până în piață.

Gonfaloniere Valori l-a bătut pe umăr și i-a făcut semn să lase crucea jos. Domenico s-a supus în silă.

Dezgustați, câțiva bărbați din mulțime au huiduit.

Între timp, un alt călugăr se apropiase de tânărul Fra Giuliano și amândoi s-au îndreptat pentru a treia oară către oficialii din ringhiera.

Savonarola aștepta acolo, lângă caseta de argint în care se afla ostia; o așezase cu venerație pe o masă. Când cei doi franciscani au început să le vorbească demnitarilor, Savonarola s-a pornit pe țipat. Cu gesturi largi, arăta când spre caseta de argint, când spre ceilalți călugări, când spre soțul meu și spre Francesco Valori. Profetul s-a întors apoi spre Domenico și, din felul în care masivul călugăr clătina din cap, a reieșit clar că se ajunsese întrun impas.

— Ce s-a întâmplat? Ce este? a strigat Violetta.

Călugării din loggia nu au răspuns, dar m-am uitat la gestul emfatic al lui Savonarola și la caseta de argint și am spus:

— Nu vor să-l lase pe Domenico să ia ostia cu el.

Era un lucru asupra căruia toată lumea căzuse de acord, de la început.

Un călugăr dominican visase că Domenico avea să treacă prin foc cu bine ducând în mână ostia. Savonarola ținea morțiș ca Domenico să poate face întocmai. Până atunci, franciscanii nu avuseseră nimic împotrivă.

Cu un aer furios, Domenico a înaintat și s-a așezat îndărătnic în dreptul locului de unde începea platforma, cu ochii ațintiți asupra focului. Alura mânioasă a călugărului contrasta puternic cu imnurile dulci pe care le intonau frații lui. Vântul îi biciuia poalele rasei. Deasupra capetelor, cerul se înnegura.

Franciscanul care îi vorbise Violettei mai devreme s-a întors iar cu fața spre noi, femeile.

382

— De ce se teme Fra Domenico să intre în foc fără ostie? a întrebat el cu blândețe. Nu îi este de-ajuns credința? Și de ce nu pune Savonarola capăt discuțiilor? Dacă cererile noastre îl fac să-și piardă răbdarea, de ce nu trece el prin foc, pur și simplu?

Violetta n-a dat nici un răspuns. S-a încruntat privind spre ringhiera, unde soțul ei și franciscanii stăteau și discutau cu Fra Girolamo.

— Lașule! a strigat cineva.

Au început să cadă câțiva stropi rătăciți de ploaie.

— Lașule! a izbucnit o altă voce.

— Îi e frică! a țipat un bărbat. Nu vedeți? îi e frică!

Un tunet s-a spart, înfricoșător de aproape. Violetta a tresărit și m-a apucat de braț. Domenico stătea, mare, puternic și neînduplecat sub ploaia care se întețea, în timp ce Savonarola continua să se certe cu membrii Signoriei.

Un alt tunet, urmat de un strigăt ascuțit:

— Ne-a mințit! Ne-a mințit de la bun început!

Valuri de apă, ca niște pânze cenușii, s-au abătut asupra pieței acoperind-o rapid. Fulgerele îți luau ochii. Mi-am aruncat privirile spre piață: Domenico nu se clintise. Uimitor era faptul că și mulțimea rămăsese pe loc. Veniseră să afle adevărul despre profet și nu se dădeau duși fără un răspuns satisfăcător.