312
Am clătinat din cap. S-a răsucit să plece, după care s-a oprit și și-a aruncat privirea dincolo de ușă ca să fie sigură că nu era nimeni pe coridor.
— Cineva a lăsat o scrisoare, a spus ea dintr-o suflare. Pe masa de lângă pat. Elena sau Isabella sigur au s-o vadă curând.
I l-am dat pe Matteo fără să spun nimic, m-am dus în odaia mea și am închis ușa.
Hârtia era de un alb imaculat, marginile fuseseră tăiate cu grijă și, așa cum am bănuit înainte să o desfac, era complet goală.
Dimineața fusese rece și în cămin pâlpâia și acum un foc. M-am dus în dreptul lui și am lăsat hârtia în jos, cât mai aproape de flăcări.
M-am ghemuit ca să pot citi literele de un maroniu pal pe măsură ce ieșeau la iveală.
Iertare. Dumnezeu va da lămuriri mâine, când te vei duce la rugăciuneade la miezul zilei.
Am azvârlit hârtia în foc și m-am uitat cum arde.
Nu i-am spus nici un cuvânt Zalummei. A doua zi, la prânz, m-am dus să mă rog la capela de la Santissima Annunziata.
De data asta, când Diavolul pe post de călugăr numit Salai s-a apropiat de mine, i-am aruncat o privire fioroasă. Când am ajuns în căruță, mi-a legat cârpa la ochi și a șoptit:
— Acum chiar că este spre binele dumneavoastră, Madonna. Am păstrat tăcerea. Când, în sfârșit, ochii mi-au fost dezlegați și m-am aflat fată
în fată cu Leonardo, nu am zâmbit deloc.
În vocea și în purtarea lui citeai blândețe și multă înțelegere.
— Îmi pare rău, Madonna Lisa, a zis el. Stătea în fața ferestrei acoperite cu hârtie, înalt și slab, în rasa largă de călugăr. Nu mai avea tuleie pe față; se bărbierise de curând și pe obrajii lui parcă sculptați se vedeau urmele roșii ale briciului. Șevaletul era gol. Șasiul de lemn cu desenul pe el, acoperit cu un strat negru de funingine, era așezat pe masa cea lungă.
— A fost o păcăleală crudă, dar situația în care suntem e din cale-afară
de primejdioasă.
— M-ați mințit. Piero nu se afla în Dom.
— Nu, nu era acolo. (S-a apropiat până când a fost la o lungime de braț
în fața mea. În ochii lui deschiși la culoare am văzut o duioșie adevărată.) Te rog să mă crezi, nu mi-a făcut nici o plăcere să mă port atât de urât. Dar trebuia să te supun la o probă.
313
— De ce? De ce nu ați vrut să aveți încredere în mine?
— Pentru că ești căsătorită cu unul dintre marii dușmani ai familiei Medici. Și pentru că, deși te știu de multă vreme, nu te cunosc bine. Și… mai e faptul că nu pot să mă bizui pe propria mea judecată în ceea ce te privește.
Am scos o exclamație de dezgust.
— Vă rog. Sper că nu vă închipuiți că mă puteți duce de nas pretinzând că ați avea anumite sentimente față de mine. Știu că nu m-ați putea iubi niciodată în acest fel. Știu ce acuzații vi s-au adus. Știu totul despre dumneavoastră și Salai.
A făcut ochii mari, i-a îngustat la loc. Furia le dădea strălucire.
— Știi deci. I-am văzut pumnii încleștându-se. Te referi la Saltarelli.
— Cine?
— Iacopo Saltarelli. Când aveam douăzeci și patru de ani, am fost acuzat de sodomie – un cuvânt foarte simplu pe care se pare că ți-e greu să-l rostești. De vreme ce par să te intereseze detaliile, am să ți le spun. Am fost arestat și dus la Bargello, unde am aflat că eram implicat într-un denunț
anonim. Se presupunea că eu și alți doi bărbați – Bartolomeo de Pasquino, un aurar, și Lionardo de Tornabuoni – ne-am fi dedat la tot felul de împreunări împotriva firii cu Iacopo Saltarelli. Saltarelli avea șaptesprezece ani. Era un destrăbălat și probabil că merita pe deplin acuzațiile – dar mai era și ucenicul fratelui său, un aurar foarte căutat de pe Via Vaccarechia.
Pasquino avea și el o bottega pe aceeași stradă, iar eu mă duceam la ambele prăvălii pentru că mă angajau adesea ca pictor. Sunt sigur că ai auzit de meseriașii fără succes care scapă de rivali cu o denuncia trimisă la momentul potrivit.
— Am auzit că se obișnuiește, am spus eu.
— După spusele proprietarilor de prăvălii de pe stradă, denuncia cu pricina fusese scrisă de numitul Paolo Sogliano. Întâmplător, era pictor și ajutor pe lângă un aurar de pe Via Vaccarechia, Antonio del Pollaiuolo.
Acuzațiile au fost retrase din lipsă de dovezi, deși au fost chestionați mulți martori potențiali. Și, la câțiva ani după, Sogliano s-a văzut afară, în stradă.
— Deci n-a fost nimic adevărat.
— Nu a fost nimic adevărat. Și îți cer să te gândești cum te-ai fi simțit dumneata în situația mea. Cum te-ai fi simțit dacă ai fi fost smulsă noaptea din pat, dusă la închisoare și luată la întrebări. Cum te-ai fi simțit când i-ai fi spus tatălui dumitale. Cum te-ai fi simțit dacă ar fi trebuit să te bizui pe relația cu Lorenzo de Medici – să îi ceri ajutorul – ca să fii eliberat și să
dormi în patul propriu în loc să rămâi în celulă. Dante spune că sodomiții 314
sunt sortiți să străbată de-a pururi un deșert de foc. Ascultă-mă pe mine, nu există nici un deșert mai înfiorător decât interiorul unei celule de la Bargello.
Furia i s-a stins. Următoarele vorbe au fost rușinate.
— Ceea ce nu înseamnă că nu m-am îndrăgostit niciodată de un bărbat.
