Soțul meu La întrerupt.

— Dacă unul singur dintre priorii piagnoni s-ar hotărî să treacă de partea celor de la Arrabbiati…

— Întocmai. Atunci justiția și-ar putea vedea de treabă și multe vieți ar fi cruțate.

— Ser Benedetto, a spus soțul meu cu aceeași voce caldă și plină de curtoazie pe care o folosea în prezența oaspeților de onoare, am să mă

gândesc la ce mi-ați spus. Și am să vă dau un răspuns mâine dimineață, la întâlnirea reprezentanților Signoriei.

— Cu nici un minut mai târziu, a răspuns Ser Benedetto și avertismentul a răzbit limpede din vocea lui.

Am auzit acel avertisment și m-am simțit fericită. Voiam să-l văd pe Fra Girolamo arzând. Mai mult, voiam ca și Domenico să ardă odată cu el.

Luni de dimineață, soțul meu m-a pus să vorbesc cu servitorii: casa trebuia pregătită pentru sosirea unui oaspete de mare vază, care urma să

stea cu noi vreme de câteva săptămâni; după care a plecat la Signoria. Deși pe străzi domnea un oarecare calm, grație micilor trupe din vecinătate care mențineau pacea, nu a plecat de unul singur: i-a ordonat lui Claudio să-l ducă cu trăsura și a luat cu el doi oameni înarmați.

Mă vedeam iarăși închisă în casă, fără vizitiu. Zalumma și cu mine puteam oricând să mergem călare, dacă vreo nevoie disperată ne împingea să ieșim – dar era mult mai sigur să fim întovărășite de un bărbat chiar și în vremuri normale; ca să nu mai vorbesc de perioadele nesigure, ca cea în care ne aflam. Și fiecare dintre slujitorii care ar fi putut servi drept însoțitor 386

era mult prea ocupat să îndeplinească ordinele lui Francesco: pregătirile pentru sosirea oaspetelui erau în toi.

Fierbeam de mânie, pentru că voiam să-l văd pe tata. Imediat ce se întorcea Francesco, eram hotărâtă să stăruiesc să-mi vizitez tatăl, ca să mă

asigur că era bine. Mi-am imaginat discuția cu Francesco: mă gândeam cum avea el să mă refuze, pe motiv că era primejdios, și cum aveam eu să insist, spunând că am să fiu însoțită de Claudio și de cei doi oameni înarmați, gata să mă apere.

Am ieșit cu Zalumma și l-am luat pe Matteo din camera copiilor. L-am dus cu noi jos, în grădină, pentru că vremea era frumoasă. Am alergat după

el și am chicotit, l-am prins de mâini și de încheieturi și l-am învârtit roată

până i s-au ridicat piciorușele de la pământ.

Voiam să fiu obosită. Nu cunoșteam nici o altă cale de a-mi însenina gândurile. Numai că, pentru prima dată, Matteo a obosit primul. Cu capul lăsat, a adormit în poala mea – crescuse și abia mai puteam să-l țin în brațe.

Am pornit-o la pas pe lângă tufele de trandafiri, însoțită de Zalumma.

Ea m-a întrebat cu voce scăzută.

— Ce crezi că are să pățească Savonarola?

— Cred că Francesco se va alătura grupării Arrabbiati, am zis eu, și Savonarola va fi trimis la moarte. Are să piară pe rug, cum a spus mama. A avut dreptate când a vorbit despre cei cinci bărbați descăpățânări, dacă îți amintești.

— Îmi amintesc. Privirea Zalummei s-a pierdut într-un pâlc îndepărtat de măslini de pe un deal; părea să contemple o amintire secretă. A avut dreptate în multe privințe. Am să mă bucur la moartea lui.

— Numai că moartea lui nu poate să schimbe nimic, am zis eu.

S-a uitat la mine de parcă nu-și credea urechilor.

— Ce vrei să spui? Are să schimbe totul!

Am oftat.

— Aceeași oameni rămân să conducă Florența. Deci nimic nu se poate schimba.

Mai târziu, când Matteo dormea în camera copiilor, iar servitorii coborâseră cu toții la bucătărie să mănânce, m-am dus în biroul lui Francesco.

387

Era o nebunie să intru acolo în plină zi, dar mă rodea neliniștea și nu îmi găseam starea. Și nici măcar nu mă gândisem cum aș fi putut să ajung la Leonardo dacă aș fi găsit o scrisoare nouă.

A sosit clipa să te alături partidei de Arrabbiati și să-l sacrifici pe profet.

Am și pus în practică sfatul dumitale de a-l ademeni pe Piero să vină laFlorența și de a face din el o pildă pentru popor. Oamenii sunt încă furioși; levom oferi un al doilea țap ispășitor. Altfel, cu dispariția lui Savonarola, s-arputea să li se întoarcă inimile spre familia Medici. Luăm planul lui MesserIacopo drept model: am să-l dau în vileag pe trădător prinzându-l asuprafaptului, îl voi duce în piață ca să aibă lumea parte de spectacol și, dreptîntăriri, am să mă bizui pe trupele de mercenari. Atunci, cu ani în urmă,mercenarii au înșelat așteptările lui Messer Iacopo – dar ai noștri nu vor facela fel, te asigur. Popolo e liberta!

Găsește-i pe priorii care sunt dispuși să ne sprijine. Oferă-le recompensegeneroase. Garantează-le funcții înalte în guvernarea care va veni; însă

dumneata și numai dumneata ai să ajungi al doilea om din oraș.

Să nu ne mulțumim cu Piero. Trebuie să scăpăm de toți frații Medici –

ajunge ca unul singur să supraviețuiască și-atunci nu vom fi niciodată

eliberați de ameninţare. Cardinalul Giovanni este cel mai puțin primejdios șiagenții mei vor încerca să se ocupe de el la Roma, unde va rămâne cusiguranță.

Însă cel mai tânăr este cel mai periculos, pentru că are toată inteligențași agerimea politică de care duce lipsă fratele său mai mare. Iar în casadumitale doarme ispita care să-l ademenească înspre Florența.

Am alunecat încet la pământ, de parcă m-ar fi străpuns un cuțit ucigaș: abia suflam, cu fustele alandala în jurul meu și cu o scrisoare în poală. Eram prea încremenită ca s-o pot înțelege cu totul. Și nu cutezam să mă gândesc la el. Tata avusese dreptate: dacă aș fi știut adevărul până la capăt, Francesco și Claudio mi l-ar fi citit în fiecare privire, în fiecare gest.

De dragul tatei și al copilului meu, am hotărât să mă port ca o persoană

amorțită. Nu puteam să-mi îngădui nici să gândesc, nici să simt ceva. Nici să

sper, nici să turbez de furie.

M-am ridicat deși îmi tremurau genunchii, după care am împăturit cu grijă scrisoarea și am strecurat-o înapoi în plic. Am urcat scările și m-am dus în camera mea. Am luat o carte din cufăr și am așezat-o pe măsuța de noapte, unde Isabella putea foarte ușor să o vadă.

388

Pe scări s-au auzit pași repezi; au răsunat apoi pe coridor. Când m-am dus să deschid ușa, Zalumma o și împinsese din afară.

Nu a băgat de seamă că eram înlemnită, nu mi-a văzut ochii mari, paloarea. Pe sprâncenele ei negre, pe buze erau săpate urme adânci de durere curată.

— Loretta, a zis ea. Vine din casa tatălui dumitale. E aici. Coboară

repede.

Tata era pe moarte, mi-a spus Loretta. Cu trei zile în urmă, măruntaiele i se umpluseră de sânge și de atunci nu mai putea nici să mănânce, nici să

bea. Febra îl făcea adesea să delireze. Nu era ciumă, a zis ea. Ciuma nu ar fi provocat diaree cu sânge. Și, de două zile, tata întreba mereu de mine.