alunecoase. În același timp, mi-am ridicat mâna și mi-am șters ochii fierbinți.
Legătura de pânză a alunecat și s-a dus. M-am trezit că mă uitam la fața tânără și chipeșă a lui Salai, care acum părea speriat.
Lângă noi, am văzut calul și căruța. Și în spatele lui, se ridicau zidurile masive ale unei mănăstiri impozante, pe care o știam prea bine. A întins mâna spre mine, a încercat să mă rețină, dar era prea târziu. Mi-am răsucit capul și, prin perdeaua cenușie a ploii, m-am uitat spre piața care se arăta în spatele meu, la o oarecare distanță.
Colonadele grațioase de la Ospedale degli Innocenti, spitalul copiilor de pripas, mi-au răspuns la privire de pe partea cealaltă a străzii. Mai jos, pe partea stângă, dar atât de departe încât părea de dimensiunile unei muște, vizitiul meu Claudio se adăpostise sub o loggia.
Salai și cu mine eram pe latura nordică a bisericii; Claudio mă aștepta pe cea de apus, care dădea spre piazza.
De câte ori mă întâlnisem cu Leonardo, totul se petrecuse la Santissima Anunziata.
LX
Nici Salai, nici eu nu am scos o vorbă. Rafalele de ploaie împiedicau orice fel de comunicare. M-a ridicat de jos, mi-a tras capișonul la loc pe cap și am luat-o iarăși la goană, dar acum ne-am întors să ne adăpostim în mănăstire. Acolo, în holul de intrare care dădea spre un dormitor, presupuneam eu, ne-am tras sufletul. Genunchii și umărul stâng mă dureau, dar nu pățisem nimic grav.
Salai nu s-a mai obosit să-mi pună pânza la loc peste ochi. Mai mult, mi-a făcut semn să-mi scot bumbacul din urechi. S-a aplecat și mi-a șoptit la ureche:
— Acum stă în puterea dumneavoastră să ne trădați pe toți. Rămâneți aici. N-ar trebui să apară nimeni. Dacă apare cineva, nu spuneți nimic – mă
gândesc eu la ceva când mă întorc.
Am așteptat. Într-o clipă, Salai s-a întors cu o cârpă mare. M-a ajutat să-mi scot pelerina veche, udă de tot, după care s-a uitat la mine cum încercam să mă usuc, atât cât puteam.
— Bun, a spus el când i-am dat cârpa înapoi. Mă gândeam cum o să-i explicați vizitiului hainele ude.
— Nu e nevoie să-i spui lui Leonardo că știu unde vă aflați, am spus eu.
A pufnit.
326
— N-avem nici o șansă să-i ascundem așa ceva, Monna. Simte o minciună la fel de sigur cum simțim noi sângele când ne apropiem de un măcelar. Și m-am plictisit să vă plimb prin oraș. Veniți.
M-a condus pe o scară în sus, pe urmă printr-un labirint de coridoare, am coborât și am ajuns la nartexul care duce spre altarul principal.
Acolo m-a lăsat și a plecat, fără să întoarcă măcar o dată capul.
Am deschis ușile, m-am așezat sub o ieșitură a zidului și am făcut semn cu mâna în direcția loggiei unde aștepta Claudio.
În noaptea aceea, când Matteo a adormit în camera copiilor, Zalumma mi-a dezlegat șireturile mânecilor. Aveam chef de vorbă.
— L-ai cunoscut pe Giuliano? am întrebat-o. Fratele lui Lorenzo?
Era tulburată dinainte. Venisem acasă zguduită, cu părul ud. Ca și Leonardo, mirosea imediat înșelăciunea. Când am întrebat-o despre Giuliano, s-a întunecat și mai tare la față.
— Nu-l cunoșteam bine, a zis ea. L-am întâlnit de câteva ori. S-a uitat undeva în sus ca și cum ar fi privit în trecutul îndepărtat, și vocea i s-a îmblânzit: Era un om deosebit; dățile când l-am zărit, puține, nu prea spuneau mare lucru despre el. Era un om cu o fire fericită, foarte bun. Parcă
ar fi fost un copil. Se purta frumos cu oamenii și atunci când nu avea neapărat nevoie să o facă. S-a purtat frumos cu mine, o sclavă.
— Îți plăcea?
A dat din cap, gânditoare, în timp ce împăturea mânecile și le așeza în comodă. S-a întors iar lângă mine și a început să-mi desfacă șireturile rochiei.
— O iubea pe mama dumitale din tot sufletul. Ar fi fost foarte fericită
cu el. — A mai fost un bărbat. În Santa Maria del Fiore. Atunci când Giuliano a fost omorât. Cineva… cineva a fost de față când s-a întâmplat. Nu erau doar Baroncelli și Francesco de Pazzi. Mai era un ah bărbat. Avea o glugă, ca să-și ascundă fața. El a dat prima lovitură.
— Mai era un alt bărbat? Zalumma părea îngrozită.
— Da, un bărbat care a scăpat. Și n-a fost descoperit niciodată. Ar putea să mai fie și acum aici, la Florența.
Zalumma a țâțâit supărată.
— Mama dumitale îl iubea pe Giuliano mai mult decât pe sine. Când el a murit, am crezut că o să moară și ea…
Încet, încetișor, am zis:
327
— Cred că… e cineva, cineva care stă la Florența… și care știe cine era bărbatul. Va veni vremea când am să aflu și eu. Atunci , are să dea în sfârșit socoteală pentru ce a făcut și are să-și primească dreptatea din mâna mea, sper. — La ce ar mai folosi? a întrebat ea. E prea târziu. Viața lui Giuliano s-a dus, a mamei tale la fel. Se ducea la el în noaptea asasinatului. Știai? Avea de gând să-l părăsească pe tatăl tău și să plece cu el la Roma… În noaptea aceea, se dusese să-i spună lui Giuliano, și-apoi el a fost ucis.
M-am dus să mă așez în fața căminului ca să mă încălzesc. Nu i-am mai spus nimic Zalummei. Am rămas cu ochii în vâlvătaia focului și m-am gândit la viața mamei mele. Și am făcut o promisiune tăcută: să găsesc o cale prin care să o răzbun pe mama și pe cei doi Giuliano ai noștri.
Iarna a trecut încet. În absența lui Leonardo, mă duceam aproape zilnic să mă rog la Santissima Annunziata. Mi-era dor de el: fusese singura verigă
dintre mine și tatăl meu adevărat, dintre mine și iubitul meu Giuliano. Știam că deplânge pierderea lor, ca și mine.
Aproape seară de seară, când era cale liberă – adică atunci când Francesco era plecat în căutare de curve – mă strecuram în jos pe scări și în biroul lui, scotoceam să văd dacă era vreo scrisoare. Nu găseam nimic. Mă
