— Atunci nu mă lăsa, am spus eu repede. Mi-am lăsat șalul pe balcon.

Vrei să mi-l aduci, te rog?

Și-a dat seama. A suspinat ușor și a dat din cap. S-a îndreptat spre balcon cu pași înceți, atentă să stea tot timpul cu spatele la mine.

M-am mișcat mai iute și mai pe tăcute decât mă crezusem vreodată în stare. Am tras pumnalul tatei din adâncurile pline de pene ale saltelei și l-am strecurat la brâu.

Elena a venit de pe balcon cu mișcări la fel de încete.

— Șalul dumneavoastră nu e acolo, a zis ea.

— Îți mulțumesc că l-ai căutat, am răspuns.

Soldatul care o ucisese pe Zalumma – un tânăr ciupit de vărsat – m-a dus până la trăsură, unde mă așteptau Francesco și Salvatore de Pazzi.

Francesco era îmbrăcat cu cea mai bună robă de prior pe care o avea și, pentru prima oară de când îl știam, avea la brâu un cuțit lung. Salvatore purta un lucco de un verde închis foarte discret – o tunică elegantă, dar austeră, pe care ar fi putut-o alege un Lorenzo de Medici. Și el avea la șold o sabie de toată frumusețea.

— Minunat, minunat, a murmurat Salvatore când m-a văzut. Mi-a oferit o mână drept ajutor; eu l-am refuzat, eliberându-mă și din strânsoarea soldatului care se ținea în spatele meu. M-am prins de marginea portierei și m-am suit, ridicând odată cu mine greutatea rochiei și trena lungă.

— Este o apariție frumoasă, nu e așa? a spus Francesco plin de mândrie, de parcă aș fi fost creația lui.

— Așa este, a răspuns Salvatore și ne-a fericit cu un zâmbet trufaș.

Stăteam lângă soldat. Claudio mâna caii; după noi venea o altă trăsură

și m-am aplecat pe fereastră să încerc să văd cine era înăuntru. N-am reușit să zăresc decât niște umbre.

409

— Stai liniștită, Lisa, a zis Francesco tăios și m-am întors să mă uit la el în timp ce ieșeam pe poartă. Nu e cazul să fii atât de curioasă. Ai să afli curând mult mai multe decât ți-ai dorit vreodată să știi.

Îi străluceau ochii de voie bună. M-am uitat la el și am simțit cuțitul tatei lipit de trupul meu.

Era o zi caldă – prea caldă pentru o rochie grea de catifea – și totuși mă

simțeam înfrigurată și amorțită; în aer pluteau și acum urmele fumului de cu o zi înainte. Lumina era prea crudă, culorile prea strălucitoare. Albastrul rochiei îmi rănea ochii.

În Piața Domului era puțină lume; bănuiam că la San Marco era și mai puțină în dimineața aceea. Flancată de Francesco și de Salvatore, urmată de soldat, am trecut pe lângă Baptisteriul octogona! al Sfântului Ioan, unde fusesem cununată, iar fiul meu botezat. Francesco m-a luat de braț și m-a dus drept în față, ca să nu pot vedea persoanele care coborâseră din cealaltă

trăsură.

Înăuntrul Domului era răcoare și penumbră. Când am pășit peste prag, contururile clipei prezente s-au tulburat și s-au topit în trecut. Nu-mi dădeam seama unde se termina unul și unde începea celălalt.

Am pornit-o așa de-a lungul unei laturi a Domului: Francesco la stânga mea, lângă el Salvatore. La dreapta mea era tânărul soldat. Mergeam în pas vioi; am încercat să văd ceva dincolo de Francesco și de Salvatore. M-am uitat cu disperare după un chip mult iubit – când rugându-mă să îl văd, când să nu îl văd.

Dar nu am zărit mare lucru în mersul nostru spre altar. Am văzut că

nici măcar o treime din biserică nu era plină. Cerșetori, călugărițe cu văl negru pe cap, negustori; doi călugări care se străduiau să liniștească un grup de copilași neastâmpărați.

Când am trecut pe lângă alți nobili spre locul nostru – al doilea rând de la altar, pe partea unde stătea corul – Francesco a zâmbit și a salutat. M-am uitat într-acolo și am văzut câțiva membri ai Signoriei, șase cu totul, stând pe locurile din preajma noastră.

M-am întrebat care dintre ei erau complici și care victime.

În sfârșit, am ajuns sub cupola masivă. Eram așezată între soțul meu și soldat. Am întors capul la dreapta când am simțit mișcare.

Matteo. Matteo mergând pe piciorușele lui zdravene, agățat de mâna dădacei. Încăpățânat copil; nu o lăsa să-l ducă în brațe. Când s-a apropiat, mi-a scăpat un mic strigăt. Francesco m-a strâns de braț, dar am întins mâna 410

cealaltă spre fiul meu. Matteo m-a văzut și cu un zâmbet zdrobitor, m-a strigat. Și eu l-am strigat pe el.

Dădaca l-a prins, l-a tras și l-a dus mai mult pe sus către locul gol de lângă soldat – asasinul Zalummei devenise bariera dintre noi. Matteo s-a zvârcolit, încercând să se strecoare până la mine, dar dădaca îl ținea strâns; iar soldatul și-a pus un picior în față ca să mă împiedice să-mi ating copilul.

Am întors fața, pradă chinului.

— Ne-am gândit că e mai bine, mi-a zis Francesco încetișor, ca mama să-și poată vedea fiul. Să știe unde se află în orice moment, ca să-și amintească mereu că ar fi de dorit să acționeze spre binele lui.

I-am aruncat o privire soldatului. Îmi închipuisem că era pus să mă

păzească și să mă omoare. Însă acum îl vedeam cum stătea, înarmat cu un cuțit zdravăn, chiar lângă băiatul meu; ura mă mistuia atât de tare, încât abia reușeam să mă țin pe picioare.

Venisem la Dom cu un singur gând: să-l ucid pe Francesco înainte de a se da semnalul. Acum stăteam pe gânduri. Cum să-mi salvez copilul și, în același timp, să-l trimit la moarte pe cel care mă chinuia? Doar o lovitură, atâta aveam. Dacă-mi înfigeam cuțitul în soldat, Francesco m-ar fi atacat, iar Salvatore de Pazzi n-avea decât să-și întindă sabia ca să ajungă la moștenitorul lui Giuliano.

Copilul tău e mort de pe acum, mi-am spus eu, și tu la fel. Aveam, totuși o portiță – nu spre eliberare, ci spre răzbunare.

Ușor, am așezat mâna pe care o întinsesem spre Matteo la brâu, unde era ascuns pumnalul. Mă minunam, în sinea mea, că eram gata să uit de fiul meu și să ascult doar glasul urii. Cât de mult o luasem pe urmele tatălui meu Antonio! Numai că el avusese de îndurat o singură pierdere, mi-am zis eu cu încăpățânare. Eu suferisem mai multe.

Mi-am pipăit cingătoarea. Nu știam ce să fac mai departe.

A început slujba. Preotul s-au pornit spre altarul pictat cu aur și încoronat de o sculptură a lui Isus pe cruce. În semiîntunericul plin de umbre, fuioare de fum tămâiat izvorau din mișcarea cădelniței, încețoșând și mai mult totul. Corul a cântat Introit- ul și Kyrie. De undeva din spatele nostru, câțiva orfani puși pe chicotit se împingeau de zor să ajungă în rândurile din față și curând s-au amestecat printre nobilii ofensați. După ei a apărut unul dintre călugări, strecurând mustrări șoptite printre dinți.

Mirosul acru de copil murdar a ajuns până în dreptul nostru; Francesco și-a dus batista la nas.

411

Dominus vobiscum, Domnul fie cu voi, a spus preotul.

Et cum spiritu tuo. Și cu duhul tău, a răspuns Francesco.

În timp ce diaconul dădea glas Epistolei, am sesizat o mișcare, cu coada ochiului. Ceva, cineva, o formă întunecată cu glugă pe cap se strecurase printre cei din jur și se așezase în spatele meu. Mi s-a părut că îi aud răsuflarea, îi simțeam căldura pe umăr. Am știut că pentru mine venise acolo.

Nu are de ce să lovească acum, mi-am spus în sinea mea, deși mă

mânca palma să pun mâna pe armă. Nu mă poate omorî înainte de semnal.

Francesco și-a aruncat privirea peste umăr, în direcția asasinului; în ochi i s-a aprins un licăr aprobator. Totul făcea parte din planul pe care-l gândise. Când și-a întors capul, și-a dat seama că îl urmărisem și spaima mea i-a făcut plăcere. M-a fericit cu un zâmbet rece, care se voia binevoitor.

Corul a intonat Gradualul: Scoală-Te, Doamne, cu mânia Ta! Scoală-Te împotriva urgiei potrivnicilor mei.

De undeva de la distanță, dinspre partea stângă, un freamăt a trecut peste șirurile de priori și nobili iar unda lui a ajuns la Salvatore de Pazzi. El s-a întors spre soțul meu și a început să-i șoptească ceva. Am ciulit urechea: