luptam cu descurajarea, zicându-mi că avea să vină Piero. Și-atunci, la venirea lui, urma să-l părăsesc pe Francesco și – alături de Matteo, de tata și de Zalumma – să caut adăpost la familia Medici.
Dar Piero nu venea.
Ca soție a unui piagnone sus-pus, eram silită să mă tot duc la predicile pentru femei pe care Savonarola le ținea în zilele de sâmbătă. Mă duceam la San Lorenzo cu Zalumma și ne așezam în apropierea altarului principal și a pupitrului, locul rezervat celor care aveau relații directe cu profetul.
Înduram predica închipuindu-mi cum mă duceam la Leonardo și îi comandam să facă un monument frumos în memoria lui Giuliano al meu. La un moment dat, vocea răsunătoare a lui Fra Girolamo mi-a atras atenția. Se adresa, ca de obicei, unei congregații peste care se lăsase tăcerea
— Cei cu iubire pentru Piero de Medici și frații săi, Giuliano și așa-zisul cardinal Giovanni…
Și Zalumma și eu ne-am uitat țintă în față; nu cutezam să mă uit spre ea. Durerea și mânia îmi întunecau privirea. Am auzit cuvintele profetului, dar n-am putut să-i văd fața. Prostule, mi-am zis. Nici nu știi că Giuliano a murit…
328
— Dumnezeu le cunoaște numele. Dumnezeu le citește în inimi!
Ascultați ce vă spun, oamenii care îi iubesc și astăzi pe cei din neamul Medici sunt precum ei: bogătași care se închină la idoli, care divinizează idealurile păgâne de frumusețe, arta păgână, comorile păgâne. Și, în timpul acesta, în timp ce ei aruncă aprinse scânteieri din aurul și avuțiile lor, săracii flămânzesc! Sunt cuvinte pe care mi le-a spus Dumnezeu – nu de la mine vorbesc: Privește, cei care îi venerează pe asemenea iubitori de idoli merită să
simtă pe grumaji tăișul lamei călăului. Se poartă ca niște descăpățânați;nesocotesc legile Domnului, nu simt milă pentru săraci. Și-atunci,descăpățânați vor fi cu adevărat!
Am păstrat liniștea, dar pe dinăuntru clocoteam pentru că îmi amintisem un rând din ultima scrisoare pe care o descoperisem în biroul lui Francesco.
De fapt, profetul nostru ar trebui să predice cu îndoită ardoareîmpotriva familiei Medici.
Clocoteam. Și eram cuprinsă de tremur. Mă rugam să vină Piero.
În acea perioadă nu am găsit decât o scrisoare în biroul lui Francesco –
cu același scris apăsat.
Temerile dumitale de excomunicare sunt neîntemeiate. Ți-am spus și maiînainte să ai încredere. Lăsați-l să predice fără frică! Nu îi tăiați avântul. Ai să
vezi. Papa Alexandru se va îmbuna.
Anul vechi s-a topit în următorul. Chiar în prima zi a lui 1496, Ludovico Sforza, ducele Milanului, a trădat Florența.
Una dintre nestematele pe care regele Carol i le furase Florenței în marșul lui către sud era fortăreața de la Pisa. Pisa fusese dintotdeauna sub stăpânirea Florenței, dar tânjea de multă vreme să fie liberă. De la invazie încoace, se aflase sub control francez.
Iar Ludovico îl mituise pe păzitorul fortăreței și îl pusese să predea cheile cetățenilor din Pisa. Și așa, dintr-o singură mișcare, Pisa și-a dobândit libertatea – față de Carol și față de Florența.
Ludovico, viclean până în pânzele albe, reușise să ascundă rolul pe care îl jucase. Drept urmare, florentinii credeau că regele Carol le-a dat celor din Pisa dreptul de a-și hotărî propria soartă. Carol, proclamat de Savonarola drept campion al lui Dumnezeu care avea să-i aducă cetății Florența mare glorie, o trădase în schimb.
329
Și oamenii dădeau vina pe Savonarola. Pentru întâia dată, laudele lor s-au transformat în motive de nemulțumire.
Salai a fost cel care – incapabil să-și stăpânească entuziasmul – mi-a șoptit adevărul într-o bună zi, când îmi terminasem rugăciunile în capela familiei și plecam. Am zâmbit. Dacă așa arătau rezultatele trudei lui Leonardo, atunci puteam să-i accept absența cu inimă mai ușoară.
Iarna i-a făcut loc primăverii, care a adus cu ea ploi necontenite.
Zonele mai joase ale orașului au fost inundate, stricând multe dintre ateliere, inclusiv pe cele ale boiangiilor; drept urmare, profiturile prăvăliei de mătăsuri a lui Francesco și celei de lâneturi a tatei au scăzut.
Totuși, deocamdată, aveam mai multă mâncare decât ne trebuia – mai cu seamă datorită relațiilor lui Francesco.
În acele zile, soțul meu se arăta foarte vesel. Nu am aflat de ce până
într-o seară, la cină, când se dovedea din cale-afară de vorbăreț.
Furtuna de afară se potolise și cădea o burniță grea, monotonă. După
săptămâni întregi de vreme întunecată, în palatul nostru era frig și trăgea curentul, drept care noi trei – tata, Francesco și cu mine – stăteam cât mai aproape de foc.
Francesco își petrecuse după-amiaza la Palazzo della Signoria; era îmbrăcat în cel mai bun lucco, tunica lungă de culoarea vinului roșu garnisită
cu blană de samur la mâneci și la gât. A sosit acasă cu un zâmbet pe buze și veselia parcă i-a sporit și mai mult cu fiecare clipă. Când a venit vremea să
ne așezăm toți trei la masă – în clipa în care se turna vinul – Francesco nu s-a mai putut stăpâni.
— Vești bune, Ser Antonio! a zis el adresându-i-se tatei – bietul tata, slab și tras la față, care avea aceeași vârstă ca și Francesco, dar părea mult mai bătrân.
Ochii lui Francesco străluceau; obrajii și vârful nasului erau încă roșii de la drumul călare spre casă prin aerul rece și ploios. Bobite minuscule de umezeală se strânseseră în șuvițele lui argintii și luceau în lumina focului.
— Vă amintiți cu siguranță scrisoarea Papei de anul trecut, care îi cerea lui Fra Girolamo să-și înceteze predicile?
— Sigur, a răspuns tata fără entuziasm.
Predicile lui Savonarola continuaseră sfidând ordinul. Erau unii care spuneau că excomunicarea nu putea să mai întârzie mult.
— După ce a făcut investigații, Sanctitatea Sa și-a dat seama că lucrul pe care l-a cerut nu era drept. Astăzi, Signoria a primit vorbă de la el că Fra 330
