trimită un om de pază cu mine. Ea m-a moșit. Te rog… dacă poți să-l întrebi.

Și-a lăsat capul în jos întristată.

403

— Am să-l întreb, Madonna. Este un om fără inimă și are să spună nu, dar eu am să-l întreb.

M-am așezat pe un scaun în fața căminului rece, am închis ochii și mi-am ridicat mâinile spre gură, dar eram prea copleșită ca să mă pot ruga.

Elena s-a apropiat de mine și mi-a atins ușor brațul.

— Am să fac tot ce pot, Madonna. E îngrozitor ce i-au făcut Zalummei…

Acum ei zic că era spioană, că era periculoasă, dar știu eu bine ce știu. N-am fost mereu în casa lui Ser Francesco. Am venit aici cu stăpâna mea, Madonna Nannina. Am iubit-o atât de mult și când a murit… Elena a clătinat din cap: Am vrut să mă duc în altă casă, îmi pare rău că nu am făcut-o. Mi-e teamă de el.

— Și Matteo, am zis eu cuprinsă de groază. Dacă aș ști că…

I s-a luminat chipul; atunci m-a privit în sfârșit drept în ochi.

— Copilul e bine. Nu i-au făcut nici un rău – presupun că ceva atât de îngrozitor nu poate intra nici măcar în capul lui Ser Francesco. Îl țin în partea de jos, lângă servitori.

Durerea din piept m-a mai lăsat. Mi-am dus mâna la inimă.

Îmbărbătată, am întrebat:

— Și Isabella?

— Nu mai este. A fugit…

Apoi s-a întrerupt și n-a mai zis nimic, dându-și seama că poate fi în primejdie.

Mi-a dezlegat șireturile rochiei și a pus totul în comodă. După care am rămas singură.

Afară, pe coridor, am auzit scârțâitul unui scaun și zgomotul făcut de un corp greoi care tocmai se instala mai bine. Claudio, m-am gândit eu. Sau soldatul.

În acea primă noapte am fost ca lovită cu leuca. Pierdusem atâția oameni dragi: mama, Giuliano, tata… dar Zalumma îmi fusese mereu alături.

Zalumma ar fi știut cum să mă aline acum, când Matteo fusese luat de lângă mine. Îmi tot spuneam că Salvatore ar putea fi în stare să-i facă rău copilului, dar Francesco n-ar îngădui una ca asta niciodată. Dar speranța pe care mi-o făceam era ca o ață; dacă mă aninam prea tare de ea, se rupea.

Nu voiam să mă bag în patul masiv. M-am strecurat în schimb în micul culcuș al Zalummei și am plâns până m-a doborât somnul.

Francesco nici n-a vrut să audă de ajutorul pe care voiam să-l dau la înmormântarea Zalummei sau să mă lase la slujba de la biserică.

404

Până la moartea tatei și a Zalummei, până nu-l luaseră pe Matteo de lângă mine, nu știam cât de adânc poate ura să cotropească o inimă.

Așa cum se simțise tatăl meu Antonio la gândul de a-și pierde soția din cauza altui bărbat, tot așa mă simțeam și eu: mistuită. Ucideam și în vis.

Știam că n-am să-mi mai găsesc odihna până nu vedeam pumnalul tatălui meu înfipt în pieptul lui Francesco, până la plăsele.

Ești un temperament fierbinte, spusese astrologul, un cuptor în care trebuie făurită sabia dreptății.

Puțin îmi păsa despre dreptate. Eu voiam răzbunare.

În orele lungi de singurătate, scoteam pumnalul și îi simțeam greutatea rece în mână. Îmi închipuiam că e arma care adusese moartea lui Giuliano cel vârstnic, că tata îl păstrase ca să-și aducă aminte de vina pe care o purta. Totul se repetă, șoptise mama și abia acum înțelegeam de ce. Nu voia să spună că și eu urma să mă îndrăgostesc, ca și ea, de un bărbat cu numele de Giuliano sau că urma să port în pântece copii care nu fuseseră

zămisliți de tații lor oficiali sau că aveam să mă simt prizoniera propriului meu soț.

Ești prinsă într-un cerc al violenței, al vărsărilor de sânge și minciunilor.

Ceea ce alții au început dumneata trebuie să sfârșești.

Mi-am pus degetul pe vârful pumnalului și i-am simțit ascuțimea tăcută. A curs un strop de sânge, ca o perlă întunecată, și mi-am lipit gura de el înainte să mi se scurgă pe rochie. Avea gust metalic, ca al unei lame; mi-am dorit să fi fost sângele lui Francesco.

Ce trebuia eu să repet? în ce fel anume eram sortită să termin ce începuseră alții?

Mi-am amintit, atât cât am putut, ce îmi spusese mama despre moartea lui Giuliano; m-am gândit la fiecare mișcare în parte.

Sub cupola Domului, preotul ridicase potirul plin cu vin, oferindu-l lui Dumnezeu spre binecuvântare; era semnalul pe care îl așteptau asasinii gata să lovească.

În clopotnița de alături, clopotul începuse să bată; era semnalul pe care îl aștepta Messer Iacopo ca să pornească spre Piazza della Signoria, călare, și ajuns acolo să proclame sfârșitul domniei neamului Medici; soldații mercenari urmau să i se alăture și să-l ajute să ia cu asalt Palatul Signoriei.

Planul lui Messer Iacopo a dat greș pentru că mercenarii nu au mai venit, iar poporul s-a arătat loial familiei Medici.

În Dom, totuși, planul a fost pe jumătate încununat de izbândă.

405

În clipa în care s-a dat semnalul – prin ridicarea potirului – tatăl meu Antonio a și lovit, rănindu-l pe Giuliano la spate. A urmat lovitura dată de Baroncelli; la urmă a venit atacul lui Francesco de Pazzi. Dar Lorenzo – aflat în cealaltă parte a bisericii – s-a dovedit a fi prea iute pentru cei care se pregăteau să-l asasineze. Nu au reușit decât să-l rănească ușor, în schimb el s-a luptat până și-a găsit scăparea într-una dintre sacristii.

Dacă Piero și Giuliano ar fi venit, ei ar fi urmat să joace rolul celor doi frați. N-aveam nici o îndoială: Francesco și Ser Salvatore aveau să aducă în catedrală un număr cât mai mare de asasini, ca să fie siguri. Era limpede că

Salvatore visa să preia rolul lui Messer Iacopo: să intre călare, dar victorios de data aceasta, în Piața Signoriei și să anunțe mulțimea cum că tocmai a salvat Florența de neamul Medici.

Dar care urma să fie rolul meu? N-aveam de gând să stau cu mâinile în sân așteptând să fiu omorâtă. Știam că viața mea nu valora nimic. Nici viața fiului meu nu valora nimic, în afară de cazul în care luam măsuri să le contracarez planurile.

Și apoi mi-am dat seama: eu aveam să fiu penitentul, persoana mânată

de o furie personală. Cea care trebuia să dea prima lovitură.

M-am gândit des la Leonardo. În acele zile, lacrimile mele se adăpau de la multe izvoare; vinovăția pentru faptul că îl trădasem era unul dintre ele.

Isabella dispăruse din palat și Elena nu mai voia să vorbească despre ea.

Speram că scăpase și apucase să le dea de veste lui Salai și stăpânului lui. Nu puteam decât să trag nădejdea că plecaseră de la Santissima Annunziata cu mult înainte de venirea oamenilor lui Salvatore.

M-am gândit la ultimele cuvinte pe care mi le spusese. Nu Giuliano de Medici era tatăl tău. Eu sunt.