— Da.
— Dacă ajungi înaintea mea, trimite vorbă ţaică-tiIoana şi la alde taica. Să le spui că m-ai văzut şi că o să mă întorc şi eu curând acasă. Sănătos o să mă întorc.
— Da, nene Dragomire.
Mi-am luat bună ziua de la văru-meu Dragomir. Ştiam că
n-am să-l mai văd. Dacă mai avea două-trei zile de trăit.
Dinspre vamă, veneau spre şopron câţiva oameni cu tărgi să ridice bolnavii, să-i ducă la spitalul orăşelului.
— Hai, Darie…
— Vin îndată, nene Oprişor…
Cu mâinile făcute căuş, am golit luntrea de apa care se adunase pe fund în timpul ploii. Apoi ne-am urcat toţi trei, am dezlegat-o şi am pornit mai departe pe Dunăre în jos.
Văzduhul, după ploaie, era mai limpede şi apele luceau în soare ca argintul-viu.
Noi rămăsesem tăcuţi şi trişti. Chipurile scofâlcite, trupurile topite şi acoperite cu zdrenţe mucede ale celor treizeci şi doi de prizonieri români lăsaţi bolnavi, la umbră, sub şopron, ne urmăreau cu privirile lor aproape stinse.
Într-o vreme în care căutasem să aflu cât mai multe despre glob şi despre oameni, citisem şi o sumedenie de cărţi cu privire la soare şi la lună, la planete şi la nesfârşite universuri de stele de foc, care rătăcesc prin spaţii fără
margini. Un învăţat, care îmbătrânise cu ochii pe cer, 598
susţinea că numai pe pământ se află viaţă, că numai pe această planetă uşor turtită la poli vieţuiesc oameni.
Bătrânul învăţat, care îşi scălda în fiecare noapte privirile în frumuseţile cerului, susţinea, într-un acces de lirism şi încântare, că pământul şi luna, soarele şi stelele, tot ce se vede şi tot ce încă nu se vede, au fost făurite de o putere fără seamăn de mare pentru om, pentru ca omul să
vieţuiască şi să se bucure şi să fie fericit. El mai spunea că
pământul este grădina înflorită a universului şi că în această minunată grădină omul este cea mai frumoasă
floare. Oamenii sunt florile pământului, încheia el. O mână
– n-am ştiut niciodată a cui a fost, dar cartea o luasem din rafturile vărului meu Iancu Brătescu, pictorul şi fierarul care murise în primele zile ale războiului pe front – notase pe marginea filei cu creionul:
„Oamenii ar putea fi florile pământului. Şi, negreşit, vor fiîntr-o zi florile pământului. Mai e până atunci…”
Uitasem de mult însemnarea. Ea îmi revenise dintr-o dată în minte.
Oamenii, flori ale pământului.
Floare a pământului era Pavel, care trăgea lângă mine la lopeţi. Floare veştedă, care avea să se stingă înainte de a lega rod!
Flori ale pământului erau ţăranii desculţi şi dezbrăcaţi pe care îi lăsasem pe cheiul ud de ploaie de lângă şlepurile care aveau să-i ducă în Germania pentru cine ştie cât timp.
Flori ale pământului erau şi soldaţii bulgari care îi păzeau, rupţi şi flămânzi.
Flori ale pământului erau prizonierii pe care îi ştiam lungiţi sub un şopron pe jumătate ars şi dărâmat şi care-şi aşteptau, tăcuţi şi resemnaţi, împlinirea tristei şi amarnicei lor sorţi.
Flori ale pământului erau nemţii, care dăruiau 599
prizonierilor bolnavi şi lihniţi să soarbă cicoare caldă şi îndulcită cu ultimele lor bucăţele de zahăr, din cănuţe de tinichea cenuşie.
Floare a pământului eram şi eu, Darie, băieţandrul cârn, cu obrazul plin de pistrui, cu părul zburlit, ciufulit, care alergam spre largul lumii, într-o luntre şubredă, peDunăre.
Nu. Nu era adevărat.
Eram oameni.
Oameni care sufeream.
Oameni care ne chinuiam.
Florile nu cunosc suferinţa.
Florile nu cunosc decât înflorirea şi moartea.
— De unde ştii?
— Nu ştiu. Bănui numai.
— Vezi? Oamenii ar putea fi florile pământului. Mai e până
atunci.
— Aceasta, da, e adevărat. Mai e până atunci. Dar cât mai e până atunci?
