ce spune iarba,
ce spun stelele cerului când clipesc, din ochii lor rotunzi, noaptea?…
Pe când mergeam aşa pe poteca îngustă şi prăfuită spre oraşul dărâmat şi pârjolit de război, mi s-au trezit dintr-o dată în amintire pagini vechi citite în fugă, sau pe îndelete, în anii spulberaţi…
Giurgiu! Aşezare omenească veche, întemeiată de făpturi aspre, îmbrăcate în straie miţoase, în străvechi timpuri..
Când întunericul turcesc a năvălit dinspre Asia Mică, s-a statornicit aci raia ismailiteană. Minarete albe, înalte şi subţiri, au început a oglindi apele turburi ale Dunării.Pe aci treceau Dunărea, cu bogatele lor alaiuri, boierii care căpătaseră la înalta Poartă firman de domnie asupra ŢăriiRomâneşti şi apucau drumul Bucureştilor, însoţiţi de spahii călări pe făloşi cai albi. Pe acelaşi drum, capetele multora se întorceau în desaga unui buluc bey spre 605
Istanbul…
— Darie, ce cauţi tu pe acest drum?
— În niciun caz domnia! Nu vezi? Sunt fără alai…
Minţeam. Un nesfârşit alai de musculiţe bâzâiau în preajma mea, se ţinea scai de mine.
În asfinţit, musculiţele păreau mici grăunţe de aur.
Grâul galben, înalt, dat în copt. Îl legăna uşor vântul.
La capătul potecii, o fată spelbă, slăbănoagă ţinea de funie un cal roşcovan cu oasele ieşite prin piele. Calul păştea iarba puţină de pe marginea drumului. Fata mă privea cu băgare de seamă. Avea ochii albaştri şi părul ca secara. Obrazul galben îi era şi nasul uşor jupuit. I se cojeau şi mâinile.
Cunoşteam semnele: pelagra, boală de om sărac, nemâncat, boală fără leac.
În ţara grâului, pelagra bântuia nu numai satele, dar şi marginile oraşelor, pe unde locuiau ziuaşii.
Mahalaua oraşului era, după câte vedeam, alcătuită dintr-o mână de case mărunte, strâmbe, care aveau acoperişurile arse şi gardurile rupte. Dar oamenii, fugiţi o vreme, se înapoiaseră şi-şi înnodaseră tot aci firul vieţii.
Am dat bună seara slăbănoagei şi am întrebat-o pe unde aş putea s-o iau spre gară.
— Ce-ai spus?
— Pe unde aş putea s-o iau spre gară?
— Se vede treaba că nu eşti de prin părţile noastre.
— Vin de departe.
— De departe… Şi ce cauţi la gară?
— Un tren, să mă ducă la Bucureşti.
— Ai ausweiss de la nemţi?
— Nu.
— Atunci să nu te duci la gară. Nu se poate călători cu trenul decât dacă ai ausweiss de la comandatura germană.
N-ai ştiut?
— Am ştiut, dar am plecat cam pe neaşteptate de la conac.
606
Fata s-a aplecat şi a rupt un fir subţire de iarbă cu o floricică albastră în vârf. A început să-şi împletească pe deget un inel. Aşteptam s-aud ce-o să-mi mai spună.
— Rău ai făcut că ai plecat de acasă fără hârtia galbenă
de la nemţi. Dacă vrei să ajungi la Bucureşti, trebuie să iei drumu-n picioare, din sat în sat.
— O să merg pe jos. N-am niciun chef să am de-a face cu nemţii. Acuma însă aş vrea să nimeresc la o casă să dorm până mâine dimineaţă.
— De dormit, ai putea să dormi şi la noi, că nu e cu supărare. O să te-nveţe tata cum să ajungi la Bucureşti mai repede şi mai fără necazuri. Diii, boală…
Calul costeliv, tras de funie, şi-a ridicat botul şi a venit după noi. Îi auzeam paşii călcând prin praful moale al drumului.
Am ajuns curând. Casa – micuţă, căzută parcă într-o rână – păstra urmele pârjolului care trecuse pe lângă ea şi o atinsese. Lipsea şi gardul.
— L-au luat soldaţii nemţi şi bulgari, după ce au trecut Dunărea. Era frig. Rupeau gardurile, aprindeau focuri şi se încălzeau. Le mai rupeau şi ai noştri, câţi mai rămăseseră
pe aici.
Un bărbat bătrâior stătea rezemat de prag. Era şi el slăbănog. Şi el avea nasul şi mâinile cojite.
Lipsa gardurilor, casele arse în parte şi cârpite în grabă, dădeau mahalalei un aer de pustietate şi întristare pe care nu-l puteau alunga cei câţiva salcâmi prăfuiţi şi scorojiţi de soarele verii.
Slăbănoaga a legat calul de un salcâm şi a venit lângă
