— Nu ştiu. Depinde de oameni. Ei pot grăbi timpul…
Vântul, care bântuia înălţimile, limpezea cerul.
Soarele lumina întinderile. Din când în când se auzeau bubuituri stinse prin văzduh.
— Auzi, nene Oprişor? Sfântul Ilie tot îl mai urmăreşte pe diavol cu săgeata lui…
— Nu e sfântul Ilie. Ceea ce auzim acum nu sunt tunete.
Ascultă-le bine… Au altfel de sunet. Sunt bubuituride tun de pe frontul din Balcani. După ploaie se aud totdeauna. Stins, dar se aud…
Cu chiu, cu vai, când mergând pe mijlocul Dunării, când mai pe margine, a treia zi spre seară ne-am apropiat de ţintă.
Temându-ne să nu avem neplăceri cu nemţii din port, ne-am strecurat pe lângă mal, ca nişte făpturi ale locului, ferindu-ne pe cât puteam. Am tras binişor luntrea la ţărm, lângă
nişte stuhărişuri. Ne despărţeau numai câteva sute de paşi 600
de marginea oraşului mărunt şi ars, copleşit de salcâmi.
Câtă urâţenie ascund uneori, cu frunzişul lor verde, arborii!
Lipit de înalta coastă bulgară, nevătămat, dormita Rusciucul. La poalele lui, câteva şlepuri negre, dărăpănate, şi două vapoare care aruncau, supărate parcă, pe coşurile lor cenuşii, fuioare de fum. Lumina roşie-albăstrie, de asfinţit, se risipea pe acoperişurile de olane roşii de dincolo deDunăre. În apele vinete, se oglindeau câteva smocuri mărunte de nori roşcovani, pierdute în slăvile neclintite ale cerului.
— Iată-ne, în sfârşit ajunşi la Giurgiu, băiatule. Noi o să
ne căutăm, la vreo cunoştinţă, pe aici, pe marginea apei, culcuş, iar mâine, când s-o miji de ziuă, o s-o pornim în sus, spre casă. Tu apuc-o spre oraş şi înnoptează la un prag de om. Poate o să găseşti şi o bucată de pâine. Noi nu mai avem aproape nimic pe fundul traistei.
— Ştiu, nene Oprişor…
— Grăbeşte-te să ajungi mai curând la Bucureşti, să
împlineşti porunca boierului. Parcă-ţi spusese ca în trei zile să te şi întorci. Şi, uite, numai până aici am făcut trei zile. Nu eşti de mult, după câte ştiu, în slujba boierului nostru.
— Nu, nene Oprişor, nu sunt de mult. Abia de astăprimăvară.
— Nu te uita că vrea să pară bun. E aspru, când nu i se împlineşte dorinţa şi e ranchiunos. Nu iartă. Te izbeşte când nici nu te gândeşti.
— Da? Şi eu care credeam că e pâinea lui Dumnezeu!
Am început toţi trei să râdem.
— Dacă nu ajungi repede la Bucureşti şi dacă nu te întorci şi mai repede, cade pe noi năpasta c-am întârziat.
— N-o să cadă. O să caut să ajung cât mai repede şi să
dau scrisoarea la adresă.
601
— Poţi să încerci să mergi cu trenul, dacă vor fi umblând trenurile. Pe jos, dacă nu se va putea altfel. Bucureştii nici nu sunt prea departe, numai la trei poşte. De la un sat la altul te mai urci într-un car, într-o căruţă. Te văd mărişor şi dezgheţat. Poate că ai învăţat să te descurci în lume. Că, dacă nu ştii să te descurci, e vai şi amar de tine.
Nenea Laioş Oprişor se uita la mine cu dragoste, de parcă
i-aş fi fost fecior. Orice om, oricât ar fi el de sanchiu – şi pe câţi nu-i face viaţa sanchii, închişi la suflet şi cu zăvor la gură! – are din când în când un ceas ori o clipă în care i se încălzeşte inima. Atunci bunătatea, atâta vreme ascunsă, îi năvăleşte în ochi. Şi ochii se aprind, luceşte în ei o lumină
moale şi blândă. Se dezleagă şi fălcile. Buzele rostesc cuvinte şi graiul pe care îl ştiai aspru îl auzi deodată mătăsos…
— Câteodată se deschid şi cerurile, nu numai inima omului.
— Cum se deschid cerurile?
— De la răsărit şi până la apus, bolta senină a cerului se desface în două. O margine se depărtează de cealaltă şi atunci oamenii fără păcate văd îngerii zburând prin grădinile raiului şi-i aud cum cântă din trâmbiţele lor de aur.
Şi în mijlocul unor nori de argint o văd şezând pe tron de aur pe însăşi Maica Domnului. Asta ţine câteva clipe. Pe urmă, cerurile se închid la loc.
— Dar sunt oameni fără păcat pe lume?
— Nu prea sunt, Darie.
— Bunico, tu ai văzut vreodată cerul deschizându-se?
— Eu sunt muiere rea, încărcată de păcate, ca salcia de omizi. Numai de câte ori te-am drăcuit şi te-am atins cu nuiaua pe tine…
Sălciile din grădina mare a bunicului n-aveau omizi.Avea omizi salcia bătrână din faţa casei noastre, de laOmida –
nişte omizi mari, verzi, cu puncte cât gămălia acului, roşii, cafenii, albăstrii pe spinare. Dacă aş fi trăit mai îndelung 602
lângă aspra-mi bunică de la Cârlomanu, poate că aş fi văzut şi în ochii ei mari şi duri un sâmbure de lumină, poate că aş fi ajuns să aud, o clipă măcar, cum glasul ei devine catifelat…
