mine. În arie, alături de casă, o căruţă de cărăuşie, veche, şoldie…
— Ce e, Ivancă? Mi-ai adus musafir?
M-a arătat cu mâna Ivanca.
— Mi se pare că a venit din susul Dunării. L-a adus apa.
607
Că acum apa aduce şi oameni vii…
Poate că am făcut o faţă mirată. Ivanca a repetat:
— Da. Acum apa aduce şi oameni vii. Toată toamna şi toată iarna a adus morţi, soldaţi împuşcaţi, umflaţi, aproape putrezi. Băiatul vrea să meargă la Bucureşti. N-are unde înnopta, nu cunoaşte drumul, poate e şi flămând…
E adevărat că sătulul nu crede flămândului, dar tot atât de adevărat este că flămândul îl cunoaşte pe flămând după
ochi.
— E simplu. De înnoptat, poate să înnopteze la noi.De mâncat, vom împărţi în trei puţinul pe care-l avem pentru doi. Iar de nimerit drumul, cum spune vorba veche, a nimerit orbul Brăila, aşa că o să găsească şi dumnealuiBucureştii, dacă îi trebuie numaidecât Bucureşti. Intră în casă, omule, şi fii binevenit.
A trebuit să mă lupt încă o dată cu înduioşarea care mă
năpădise cu puţin înainte, când m-am despărţit pe malulDunării de Laioş Oprişor şi de Pavel. Boierul crunt, aprig, mă mânase spre luntrea moşneagului în grabă, după
ce-mi aruncase în mână câţiva lei. Nici nu se gândise că
până laBucureşti, pe apă şi pe uscat, drumul e lung şi nu-mi dăduse răgaz să-mi iau la mine o bucată de pâine. Era doar destulă pâine în conacul unde trăiau Ilonca, Amos al ei şi atâţia alţii…
Laioş Oprişor şi Pavel împărţiseră în chip firesc puţina lor hrană cu mine. Acum, omul străin, la casa căruia picasem din plin senin, îmi spusese:
— Intră în casă, omule, şi fii binevenit…
Oamenii erau pretutindeni ca şi la noi la Omida, bucuroşi de oaspeţi. Îţi deschideau uşa casei lor, şi odată cu uşa şi inima. Câţi olari şi poşircari, merari şi găzari şi mărchidani dormiseră în casa noastră măruntă şi atât de neîncăpătoare chiar pentru noi. Vara îşi trăgeau căruţele în curte.Se odihneau culcaţi pe lângă căruţe, pe când noi dormeam pe 608
prispă, ori pe bătătură, sub duzii bătrâni. Iarna, claie peste grămadă, în odaia mică, cu fereastră strâmbă şi tavan scund şi cojit, dormeam. Şi totodată masa noastră săracă o împărţeam cu necunoscuţii noştri oaspeţi.
— Om străin, călător necăjit, trudit şi sărac ca şi noi, cum o să-l lăsăm, muiere, să-şi petreacă noaptea în drum?Suntem oameni…
— Parcă eu zic ceva, Tudore?
— Mi s-a părut că te-ai cam împosocat, Mărie…
— Din pricina lui Darie. Are fierbinţeală…
Aveam deseori fierbinţeală. Burta mare, umflată, era plină cu venin galben-verzui pe care uneori izbuteam să-l vărs. Atunci mă mai uşuram. Mă dureau dinţii, bolnavi de năjit. Mai răceam şi prindeam bube roşii în gât.
— Culcă-l… O să-i treacă…
Îmi trecea. Nu-mi trecea… Până la urmă îmi trecea. Mă
vindeca soarele şi frunzişul salcâmilor şi al duzilor.
Uşă deschisă şi inimă deschisă găsisem şi în mahalauaGiurgiului…
— De pe unde eşti?
— De la Omida.
— Asta cam pe unde vine?
— Pe lângă Turnu…
— Departe…
— Cam departe…
I-am povestit unde am lucrat şi cine m-a trimis şi cum spre Bucureşti, să duc o scrisoare.
Trăind numai cu copila lui, la marginea pustiită a pustiitului şi arsului oraş, omul era bucuros că mai are cu cine sta de vorbă. Parcă eu nu? Şi eu aveam mâncărici la gură în seara aceea.
— Pe mine mă cheamă Niţă Olint. Un străbunic de al meu, care s-ar părea c-ar fi fost grec, s-a pripăşit în portul ăsta păcătos în vremuri vechi, când oraşul, pierzându-şi 609
strălucirea pe care i-o dăduseră corăbierii genovezi, care aduceau până aci mărfurile lor şi plecau cu corăbiile cu pânze încărcate cu grâu, cu ceară şi cu miere, devenise raia turcească…
Fata se culcase de mult, în odaie. Eu mă întinsesem cu gazda pelagroasă în tinda fără acoperiş, pe câte un maldăr de iarbă uscată. Deasupra licăreau stelele verii. Priveam cum stă într-o parte, niţeluş stingheră, Hora, şi cum trece maiestoasă, dintr-o parte în alta a cerului, Calea Robilor.
— Nevastă-mea, Petriţa, bulgăroaică de dincolo, de laRusciuc. Pe aici, pe Dunăre, oamenii sunt mai amestecaţica în restul ţării. Pe unii îi aduce Dunărea, pe alţii îi iaDunărea. Mulţi se lipesc de ţărm şi nu mai pleacă. Aşa cum n-a mai plecat strămoşul meu, grecul, aşa cum n-au mai plecat unii turci, după ce împărăţia lor a început să se frângă şi să se rupă. Nepoţii lor îşi mai poartă şi-acum printre noi şalvarii largi şi fesurile roşii. Că de! Omul se lipeşte de bucăţica de pământ unde găseşte pentru el şi pentru ai lui o fărâmă de pâine şi o gură de apă şi-i vine greu să se desfacă de ea, să plece pe alte meleaguri. Făceam cărăuşie în port şi-mi agoniseam hrana. A început acum trei ani războiul cel mare. Portul a căzut în lâncezeală.N-au mai venit şi n-au mai plecat decât puţine vapoare.Bucatele, câte le-au adus trenul în port şi convoaiele de care din Ilfov, din Vlaşca şi din Ialomiţa, au fost grămădite toate în silozuri şi păstrate pentru englezi. Le-a găsit aici războiul. Au încercat ai noştri să le dea foc, când s-a aflat că nemţii au trecut Dunărea pe la Zimnicea, dar grâul arde greu. Tot cară nemţii de astă-toamnă cu şlepurile şi nu mai isprăvesc. În oraş, oamenii mor de foame şi mor de foame oamenii prin împrejurimi. Duşmanii au adunat totul. Nu ne-au lăsat decât cenuşa din vatră şi ochii, ca să avem cu ce plânge, la câţi ne-au mai lăsat şi ochii.
