Acolo, în Răsărit, a căzut în februarie ţarul cel mare şi atotputernic de pe tronul lui, vechi de câteva veacuri.Poporul l-a luat de chică şi l-a trântit de pe tron –
muncitorii, care ştiu să mânuiască ciocanul, dar şi arma, ţăranii, care ştiu să semene şi să secere, dar ştiu să tragă
şi cu arma…
Poporul cel mult şi gol şi flămând…
Revoluţia va creşte şi se va adânci, se va întinde şi va cuprinde în plasa ei de flăcări tot pământul.
Pe maldărul de paie, Niţă Olint a adormit. Dar somnul lui nu era nici pe jumătate somn. Se răsucea şi scrâşnea, şi din gât îi ieşeau sunete nearticulate, ca de fiară încolţită. Îi vedeam braţele şi cum şi le agita, ca şi cum ar fi vrut să se apere de o ceată de haidamaci care-l ciomăgeau. Se apăra şi cu picioarele. Gemea şi ofta când se mai liniştea. Apoi 613
iarăşi începea să scrâşnească şi să se zbată, să se apere cu deznădejde. Războiul – gândeam –războiul şi toate înspăimântătoarele lui întâmplări şi urmări au răpit până şi somnul, până şi odihna oamenilor…Somnul şi odihna celor ce nu le-a dat somnul veşnic şi veşnica odihnă.
Puţin cunoscusem războiul… Mai curând mi se păruse că-l cunosc din scurta trecere a unui regiment de cavalerie bavarez pe la noi, din mizeriile pe care ni le făceau grupurile nemţeşti şi austro-ungare de la etape, din cele câteva case arse în mijlocul Turnului, din priveliştea satelor pârjolite de-a lungul Dunării, din stolurile de morminte ostăşeşti ivite în cale unde te aşteptai şi unde nu te aşteptai…
Mergând de unul singur, pe întinderile pustii şi pustiite dintre Giurgiu şi Bucureşti, la opt luni şi mai bine după ce trecuse pe aici tăvălugul de foc şi de sânge al prăpădului, abia începeam să cunosc mai bine războiul. Ştiam câmpia munteană, cât putusem s-o colind până atunci, ca un vast ţinut al măgurilor şi al pâlcurilor răzleţe de salcâmi, al satelor semănând de primăvara până toamna târziu cu pădurile, şi al fântânilor care, cu braţul lor ridicat spre cer, te cheamă de-a lungul drumurilor să-ţi potoleşti setea.
Acum, această câmpie, adâncită pe alocuri în uşoare vâlcele, era întreagă a dezolării şi a morţii. Dacă locurile ar fi fost sălbatice de la începutul veacurilor, ori de foarte mult timp sălbăticite, ele ar fi avut o frumuseţe a lor, care mi-ar fi încântat ochii şi inima mi-ar fi încălzit-o.Pe aci însă trăiseră
oameni şi se bucuraseră de viaţa şi de puţinul lor avut.
Războiul nimicise fără cruţare vieţile şi avuturile, şi lăsase în urma lui, cu nepăsare, urmele vieţilor stinse şi ale avuturilor prădate şi risipite. Ţinutul era cuprins în întregime de pârloagă nouă. Oamenii pier, dar pământul rămâne veşnic tânăr. Cum o să îmbătrânească ţărână? Şi pământul îşi trăieşte mai departe viaţa lui. Dar unde nu ari, unde nu semeni, unde nu vii să dai cu sapa năvălesc bălăriile şi 614
îneacă totul.
O asemenea sălbăticie, ori poate una şi mai grozavă, trebuie să se fi întins deseori pe aceste cuprinsuri linecare au văzut, odinioară atâtea năvăliri prădalnice spre oraşul de scaun al Bucureştilor şi atâtea fugi pe ruptelea, îndărăt, ale aceloraşi armate ismailitene lovite şi zdrobite de măciucile şi ţăpoaiele băştinaşilor…
Şi iată: au crescut înalţi măceşii răzoarelor care acum despart loc năpădit de buruieni de loc năpădit de buruieni.Nu s-au scuturat încă florile de un roşu spălăcit, mici cât micii banii de aramă. La toamnă, aceşti măceşi vor sângeră cu boabele lor rotunde, de parcă ar avea câmpul nenumărate răni vii deschise. Ştiam că pierise de mult sipica!Apropierea omului şi a plugului nu-i pria. I se stinsese parcă sămânţă. Şi acum uite-o! Din adâncuri a izbucnit, ori adusă de care vânt, şi de unde a venit şi a prins rădăcini din nou neamul ei? A crescut mai înaltă
decât grâul, mai înaltă chiar decât secara!
Ciulinii îşi clatină mândri măciuliile de catifea albastră în soarele care aruncă jarul tristeţii peste timpurile tăcute.
Sare din ierburi şi-mi stă în drum, cu urechile lui mari, ciulite, un iepure gras, cenuşiu-gălbui. Parcă nu s-ar teme de om, atât de rari au ajuns oamenii… Bag degetul arătător, îndoit, în gură. Fluier… Răsună pustietatea. Fuge iepurele. Se ascunde. Mă pândeşte.
Mai departe, stau lungiţi în praful drumului, şi-şi încălzesc inelele bogate în soare, şerpi lungi şi negri, cu ochi galbeni ca pielea piersicii. Se strecoară pe lângă ei cârcâieci cafenii, groşi şi graşi, plini cu venin, cu zeci de picioare şi cu mustăţi lungi şi subţiri deasupra gurii.
Un popândău, mare cât o pisică, s-a sprijinit în coadă în mijlocul şoselei şi mă priveşte cu ochii lui mari şi rotunzi, tiviţi cu galben, mirat până ajung la un pas de el.Dintr-o săritură fuge între ierburi şi-şi pierde urma.
615
Pe cerul gol şi aprins rotesc ulii şi se dedau la zarvă ciorile.
Au avut, ca niciodată în viaţa lor, cu ce se hrăni din belşug!
Într-un stâlp de telegraf, rupt şi strâmb, se odihneşte, într-adevăr pasăre rară pentru aceste ţinuturi de lângă ape, un vultur pleşuv cu ciocul mare şi îndoit ca al unui papagal.
Satul pe lângă care trec, întins de o parte şi alta a şoselei, e şi el pustiu. Şi cum ar putea fi altfel? Casele au ars până în temelie. Acolo unde a fost o casă, a rămas o grămadă de cenuşă pe care au căzut întâi zăpezi, apoi ploi, care au risipit-o şi au afundat-o în pământ. Gardurile au zburat, pesemne! Nu li se mai văd nici urmele. Lângă şosea se ridică
din moloz şi cenuşă un colţ de zid înalt până la genunchi.
Este tot ce a rămas dintr-o clădire mai mare care poate a fost, până la sfârşitul toamnei trecute, şcoală.
Salcâmii şi corcoduşii, sălciile şi plopii au fost sfârtecaţi şi retezaţi de obuze. Lângă cioturile rupte şi arse au izbucnit, ca la o poruncă a soarelui şi a pământului, vlăstare tinere care, nepigulite de mână omenească, cresc unele lângă
altele, ca un mărăciniş gata să se sufoce. Afost ruptă şi cumpăna fântânii. A fost spart buduroiul.Jgheabul zace răsturnat într-o parte. Acoperită cu gunoaie aduse de vânt, apa abia mai licăre în fundul din care se înalţă duhoare.
Bine că nu mi-e sete!
Dintre aceste mărăcinişuri care au inundat ceea ce a fost odată un sat, se iscă şi se apropie de mine o pisică slabă, cu blana galbenă dungată cu alb. Vreau s-o prind, s-o iau în braţe, s-o duc cu mine mai departe, până voi da peste o suflare de om, să nu mă simt atât de singur între cer şi pământ. Întind mâna, o chem. Pisica se uită la mine cu ochii ei migdalaţi. Parcă ar veni. Şovăie. Fuge ca şi cum aş fi lovit-o cu o vergea. A uitat chipul omului.
Grăbesc pasul. Cât pot, grăbesc pasul.
Până a mă întâlni cu războiul, deseori eram zbuciumat de mari şi amare păreri de rău că am rămas şchiop. Pe urmă, 616
am văzut soldaţi fără picioare şi nu m-am maigândit la mărunta mea infirmitate. Te superi că te-ai tăiat la unghie?
Ciungii nu mai au astfel de supărări.
La marginea satului, în şanţul şoselei, dau de trupul smochinit al unei bătrâne cu faţa mâncată. O pestelcă
neagră îi acoperă resturile. Ceva mai departe lucesc în lumină oasele mici şi subţiri ale unui copil. Au crescut pe lângă ele, grase şi înalte, tulpini de lobodă. Alături, ca nişte ochi larg deschişi în soare, o steblă de albăstrele.
Am întors capul să nu mai văd nimic altceva decât dunga şoselei care alerga înaintea mea, singură şi goală, alburie, printre şesuri întinse şi pustii, acoperite de verde şi tânără
pârloagă.
Mi s-au îndoit umerii, de parcă cineva mi-ar fi pus în spinare, să le port până la sfârşitul vieţii mele, grele lespezi de piatră. Mi-am simţit gura plină de cenuşă şi de amară
