— Altfel ce?
— Ar pune nemţii mâna pe mine şi m-ar trimite la închisoare. Am fugit dintr-un lagăr de prizonieri dinUngaria.
— Şi în cât timp ai venit în ţară?
— În vreo trei luni, tot strecurându-mă ca o fiară
hăituită.
— Şi cât aveţi de gând să mai staţi aici?
— Până la toamnă. Atunci o să ne tragem la nişte rubedenii de ale nevesti-mi, pe lângă Bucureşti, la Bolintin.
Pe-acolo a fost mai mic pârjolul.
— Era aşa de rău în lagăr, că n-ai mai putut îndura?
— Dacă era rău? Niciodată un om care n-a mâncat papara asta n-o să-i ştie gustul. Am căzut în mâinile ungurilor dincolo de munţi, la Feldioara, de unde am început retragerea. Ne-au purtat pe jos până în inima pustei ungureşti. Ne-au închis acolo în nişte barăci dărăpănate, între sârme ghimpate… înduram foamea. Ne mai prăpădeau şi bolile şi păduchii… Greu de răbdat şi de aşteptat… Aşa e războiul… Dacă i-am fi prins noi pe unguri, tot aşa le-am fi făcut. Mai mult de jumătate din prizonieri au pierit astă-iarnă.
Am sorbit ciorba de ştevie din străchini de pământ, cu linguri de lemn. Era fierbinte şi avea un gust acrişor-dulceag. Potolea deopotrivă foamea şi setea.
— Şi copilul unde s-a născut?
— Aici, unde să se nască? Noroc că mi-e nevasta sănătoasă şi nu i s-a uscat sânul. Pierdeam copilul… Dar ce se mai întâmplă prin lume cu războiul? Cum merge?
— Ce să se întâmple? Războiul merge înainte.
621
— Nu poate să mai meargă mult. Au ajuns foametea şi moartea şi în Ungaria. În Germania s-aude că e şi mai rău.
— Dar nemţii mereu cară de la noi bucate şi vite. Trec vapoarele şi şlepurile unul după altul pe Dunăre, spre ţara nemţească.
— De trecut or fi trecând ele, nu mă îndoiesc, dar ţara nemţilor e mare, băiatule, şi toate gurile de acolo sunt flămânde, başca gurile soldaţilor de pe front, care nici ele nu sunt puţine… îmi laşi mie cuţitul?
— Ţi-l las cu plăcere. Dar din dar se face rai.
— Poate că o să-mi trebuiască şi pentru altceva decât pentru scăpărat.
— Pentru spintecat iepuri, bunăoară…
— De ce numaidecât iepuri? Pentru iepuri am eu o gioarsă
de cechie…
Omul a râs scurt. N-am stăruit.
— Să ne culcăm…
— E timpul.
S-a tras şi s-a culcat cu muierea în hruba bordeiului.Copilul a scâncit de câteva ori, apoi, luluit în braţe, a tăcut.
M-am întins pe iarbă, lângă bordei, cu mâinile sub cap, cu ochii la Calea Robilor care, cândva, nu va mai fi CaleaRobilor.
Şi în clipele acelea puţine dintre vis şi viaţă, mi s-a părut că văd mii şi mii de bărbaţi aspri şi vânjoşi, pe jumătate goi, oşti nesfârşite de la zare la zare, mergând sub uriaşele falduri roşii ale lunii să dea bătălia pentru biruinţa cea mare, înarmaţi cu furci şi topoare, cu coase şi cuţite. Lucea acolo şi cuţitul făurit pentru mine de Dudulică şi Tănase Fier-Rău la foc de cărbuni, încins şi stârnit de suflarea foalelor.
— Darie, ce armă îţi vei făuri tu pentru această bătălie?
— Eu ştiu? Nu ştiu… O să văd… Când o veni vremea…
Trebuie să vină vremea…
622
S-a pogorât asupra trupului meu trudit de drum, şi m-a înfăşurat în şalurile lui de mătase moale, somnul adânc şi dulce…
Luându-mi rămas bun de la oamenii din bordeiul năpădit din toate părţile de ierburi, în zori, pe răcoare, am plecat. Şi am mers mai departe, mereu mai departe pe şoseaua găurită, spartă şi ruptă, mărginită de câmpuri devenite pârloagă, de fântâni fără cumpănă şi fără ciuturi, de sate arse, sfărâmate, căzute în paragină şi părăsite.
O bucată de pământ semănată cu grâu, ori cu secară, ori cu porumb, e o raritate. O casă reparată în grabă, cu ce s-a putut şi cum s-a putut, pe coşul căreia se ridică o şuviţă
de fum, face să-mi tresalte inima.
Viaţa n-a pierit.
Viaţa nu poate să piară, cu toată urgia războiului.
Gropi mari de obuze pretutindeni.
