coajă de nucă verde. Paşii mi-au devenit de plumb. Am pus mâinile pe obraji şi-am simţit că mâinile mele sunt reci.
Poate mâinile îmi erau reci, ori poate obrajii îmi erau fierbinţi, prea fierbinţi. Au început să-mi clănţăne dinţii.
— Ţi-e frică de moarte, Darie?
— Nu mi-e frică.
— Ţi-e frică de viaţă?
— Nici de viaţă nu mi-e frică.
— Atunci de ce ţi-e frică?
N-am avut când să-mi răspund. În marginea bălăriilor înalte, s-a arătat dintr-o dată un om aproape gol. Avea faţa nerasă şi privirea sălbăticită. Mă pândise de când mă
făcusem văzut la marginea zării.
Aveam în mână o nuieluşă de salcie, mai mult ca să mă
joc cu ea decât să mă apăr de câini, necum de oameni.Mai aveam la mine un cuţit, în teacă de piele. Am dus mâna la buzunar. Omul m-a întrebat:
— Ai cumva un foc la tine, băiatule?
617
— N-am. Nu fumez şi nu port la mine chibrituri.
— Atunci poate ai o bucată de fier. Mi-am pierdut de două
zile amnarul şi din nebăgarea de seamă a femeii s-a stins focul. N-avem cu ce încălzi oala cu fiertură.
— Şi de două zile n-a trecut nimeni pe drumul ăsta?
— Au trecut nemţi, bulgari, turci. N-am ieşit la drum.Mă
feresc.
— Am un cuţit.
— Dacă e de oţel, ar putea să-mi fie de folos.
— Cred că e de oţel.
L-am scos să-l vadă.
— Tocmai ce-mi trebuie.
I l-am întins. Era un om tânăr. Să tot fi avut treizeci de ani. A cercetat cuţitul. I-a pipăit muchea, a trecut cu degetul peste ascuţişul lui, s-a uitat la prăsele.
— Frumos cuţit. Taie ca briciul. Dacă-l înfigi într-unul…
— Dă ortul popii…
— De ce să nu-l dea?
S-a pipăit sub brâu, a scos de acolo o legăturică în care erau înfăşurate o cremene vânătă cu colţuri şi un boţ de iască.
— Să-i încercăm puterea.
A izbit cu muchea cuţitului în cremene. Au sărit în toate părţile, ca nişte mici albine de aur, scânteile.
— Grozav cuţit ai, măi băiatule!
— Da, mi se pare că e destul de bun…
M-am gândit la Dudulică şi la Tănase Fier-Rău, fratele Chirei. L-au făurit la şatra dintre râpi şi mi l-au dăruit mie.
— Să-l păstrezi, argatule, poate o să ai nevoie de el într-o zi… Şi să-ţi aduci aminte de noi.
Să-mi aduc aminte de ei! Cum o să-l uit pe Dudulică? Cum o să-l uit pe Tănase Fier-Rău? Ar însemna s-o uit pe Zambila şi nopţile trăite sus pe deal, la armanul boierului Arizan, cel cu un ochi de sticlă! Ar însemna s-o uit pe Chira, cea 618
sprintenă ca o nevăstuică şi meşteră, cu ochii codaţi şi negri ca măslinele, care mi-a ghicit de atâtea ori în ghioc, mai în glumă, mai de-adevăratelea.
— Să te fereşti de om zbanghiu, Darie.
— O să mă feresc…
— Şi de muiere cu părul roşu.
