— Au împuşcat mulţi oameni nemţii?
610
— Pe unii i-au împuşcat, pe alţii i-au tăiat. A fost învălmăşeală mare când au trecut Dunărea. Erau îndârjiţi.Unii orăşeni au pierit şi de pârjol…
— Cum asta?
— Dacă i-a prins pârjolul în casă.
— Dar acum e linişte…
— Uneori e linişte.
Tocmai atunci spre Dunăre s-au auzit împuşcături dese.Apoi s-a desluşit un ţăcănit scurt de mitralieră.
— Iată ce fel de linişte avem…
Stârniţi şi speriaţi de împuşcături, au lătrat câţiva câini răzleţi. Pe uşa deschisă s-a strecurat înăuntru o pisică
năucă şi s-a cuibărit la picioarele noastre.
A rămas strălucind, neclintită, Calea Robilor…
— Cu cine se mai bat nemţii? În cine trag?
— Pe aici nu se mai bat cu nimeni. Se bat destul pe fronturi… Împuşcăturile vin dinspre port… Se aud în fiecare noapte. Oamenii înfometaţi de prin împrejurimi vin şi se strecoară noaptea în port, să fure din magazii un sac, doi de grâu. Când nopţile sunt întunecoase, vin şi bulgarii cu luntrile de dincolo şi încearcă să umble pe la magazii.E
foamete mare şi la ei.
— Şi izbutesc?
— Câteodată izbutesc, câteodată nu izbutesc. Nemţii trag fără milă…
— Au fost lupte mari pe aici?
— Mari. Dar oraşul a fost stricat şi înainte de debarcarea nemţilor şi a celorlalţi. S-a tras în Giurgiu de pe malul bulgăresc cu tunuri cu bătaie lungă. Stricăciunea cea mare au făcut-o însă nişte afurisite de monitoare austriace, care se tot fâţâiau pe Dunăre şi se ascundeau pe după ostroave.
— Şi nu puteau fi scufundate?
— Cu ce să le scufunzi? Cu praştia? Pe toată liniaDunării nu se aflau două tunuri mai ca lumea. Când au intrat 611
nemţii, bulgarii şi turcii, oraşului i s-a dat foc. Atunci mi-au omorât şi muierea…
— Cine?
— Turcii… Nemţii i-au lăsat pe turci şi pe bulgari să jefuie casele şi le-au îngăduit să mai şi ucidă. Nu e vorbă!Au jefuit şi ei cât au putut… Au ucis şi ei cât au putut.Parcă erau turbaţi. Eu plecasem din oraş. Am plecat mai pe urmă spre Bucureşti. Războiul m-a ajuns din urmă.Unde să mai fugi?
M-am întors după un timp, când se mai potoliseră
lucrurile…
— Pe aici vin în ţară prizonieri din Bulgaria?
— Se mai întoarce din când în când de peste Dunăre câte o mică ceată. Îi cer boierii pe la conace să le muncească
moşiile, că unele sate au rămas ca şi pustii, seci de suflete, şi pământul nemuncit se schimbă în pârloagă şi n-aduce stăpânului niciun venit. Dar prizonierii care se-ntorc aproape că nu mai sunt oameni. Numai piele şi oase. Şi biete suflete care nu vor să se desprindă de trup…
Biete suflete care nu vor să se desprindă de trup!…Aceasta mi se pare că e taina cea mare a vieţii. Şi frumuseţea cea mare a vieţii. Că oricât ar suferi trupul, că oricât ar suferi sufletul însuşi, trupul şi sufletul rămânîmbrăţişate. Trupul nu vrea să se despartă de suflet şi sufletul nu vrea să se despartă de bunăvoie de trup. Taci şi înduri,te hrăneşti cu mălai stricat, cu boabe fierte de porumb ori de mei, mesteci şi înghiţi seminţe lăptoase şi cânepă – au un gust dulce-acrişor – rozi scoarţă de copac ori rădăcini de ierburi, ca vietăţile fără ochi care trăiesc pe sub pământ şi nu cunosc lumina soarelui, şi-ţi spui: o să treacă şi asta, o să vină o zi mai bună, trebuie s-o ajung…
S-a lăsat tăcerea. O tăcere grea şi amară, de cenuşă.
Calea Robilor, neclintită, străluceşte.
Calea Robilor…
Vorbele venite din bătrâni spun că, atunci când cazacii de 612
la Zaporoje se aflau încleştaţi în lupte, mai la miazănoapte, cu trufaşii şi gătiţii pani poloni, se năpusteau, cu îngăduinţa de la Înalta Poartă, ai cărei birnici erau, asupraŢărilor Româneşti, tătarii din Crâm. Jefuiau şi ardeau, omorau şi luau robi. Uneori, după ani lungi de suferinţă, unii robi izbuteau să fugă. Se strecurau, pe furiş, noapte de noapte prin stepele pustii, înecate de bălării, spre locurile lor de baştină. Călăuză le erau aceste stele mărunte şi luminoase din Calea Laptelui, căreia poporul i-a spus de atunci şi-i spune mereu Calea Robilor…
S-au stins puterile tătarilor. Acum nemţii năvălesc asupra popoarelor să ia robi.
Pământul nemţilor e plin de robi închişi între sârme ghimpate.
— Războiul…
— De ce trebuie război?…
Neclintită în slăvile fumurii ale cerului, străluceşteCalea Robilor.
