acoperite complet de voaluri negre, care îi păşiseră în hol.
Soţul ei îi povesti ce e cu noi, la care ea făcu o faţă
îngrijorată.
— Sărmane fete, zise, când ne văzu chipurile tinere, după ce ne dăduserăm jos voalurile de pe faţă.
Nu eram mai în vârstă decât fetele din casă.
— Sunteţi pe jumătate îngheţate. Buzele vă sunt vineţii.
Nu-i de mirare, la ce vreme e afară…
Se întrerupse şi i se adresă soţului ei:
— Nu e prea periculos să le adăpostim?
— Ba da, trebuie să fim precauţi, confirmă el. Cel mai bine le ducem în camera din spate şi închidem acolo rulourile, să nu le vadă nimeni de afară.
Femeia dădu aprobator din cap. Ne arătă drumul.
— Avem numărul de telefon al unui om care ne poate prelua, am zis.
— Asta e bine.
Abu Yousef îmi ceru să-i dau numărul, pe care îl ştiam doar pe de rost. I l-am dictat, la fel cum am dictat şi numărul unchiului lui Evin din Germania.
După care le-am urmat pe celelalte în camera copiilor, unde soţia lui trăsese deja rulourile. Pentru o clipă am fost cuprinsă de amintirea încăperii din casa lui Abu Afram. Şi acolo, storurile erau mereu lăsate jos. Însă m-am adunat repede şi am încercat să nu mă las cuprinsă de panică. În cazul de faţă era altceva, mi-am spus: le-au închis doar pentru a ne proteja.
După ce stăpâna casei îşi reveni din spaima trasă, îşi intră în rolul gazdei. Ne-a adus bandaje, precum şi un lighean, în care să ne putem spăla picioarele care ne sângerau, în urma lungului marş. Puse în maşina de spălat voalurile noastre negre şi ne adusese în locul lor haine curate, ale ei şi ale fiicei lor mai mari.
— Cât de curajoase sunteţi voi, fetelor, zise ea admirativ.
Aţi făcut foarte bine că aţi fugit de acolo!
Am zâmbit mândră şi încurcată. Era pentru prima dată
—— 199 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
când eram lăudată pentru atitudinea mea, şi nu bătută.
— Acum odihniţi-vă mai întâi bine, aici la noi.
— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, am zis eu, în timp ce o ajutam pe Besma să-şi pună comprese reci, pentru a-i scădea febra.
Evin îi turnă fetei nişte apă şi Sila îi spăla picioarele zgâriate. Era într-o stare foarte proastă şi tremura încontinuu. Am învelit-o în nişte pături groase de lână.
— Cu siguranţă că vă e teribil de foame, zise gazda noastră. Vă voi face ceva de mâncare.
— Nu e necesar, am susţinut eu politicoasă, deşi doar gândul la hrană îmi făcu stomacul să-mi chiorăie.
După acel marş istovitor, eram toate lihnite de foame.
— Ba da, insistă ea. Sunteţi musafirii noştri.
Acum eram sigură că soarta ne voia binele: am găsit adăpost la nişte oameni inimoşi. De atâta uşurare, îmi venea să plâng.
— Mulţumesc, dragă doamnă, i-am spus, sărutându-i mâna.
Când, puţin mai târziu, stăteam pe jos, adunate pentru cină în jurul unei mari pânze, curate şi îmbrăcate în haine uscate, am avut în fine sentimentul că sunt, în sfârşit om –
şi că sunt tratată ca atare. Gazda noastră se întrecuse în arta culinară: aveam la masă orez, salată, humus şi falafel, dar şi Sprite şi Coca-Cola. Doar la vederea şi la mirosul acestor bunătăţi, de care fuseserăm lipsite de mult, îmi lăsa gura apă. Erau incredibil de gustoase. Toţi membrii familiei începură să se comporte dintr-odată de parcă am fi oaspeţii lor.
— Am vorbit cu unchiul vostru Khalil şi cu Mustafa Hamu, zise Abu Yousef. Vor face tot pentru a vă organiza salvarea.
— Mulţumesc, am spus cu lacrimi în ochi. Nu vă vom uita asta niciodată. Sunteţi un om bun, Abu Yousef.
Însă el făcu un semn cu mâna, ca şi cum ospitalitatea lui ar fi ceva de la sine înţeles, chiar dacă ar fi vrut să ne
—— 200 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
gonească mai întâi. Încercam să ghicesc ce anume contribuise la schimbarea dispoziţiei sale. Îi cerea, poate, unchiului lui Evin bani pentru faptul că ne primise şi că
nu ne dădea pe mâna SI-ului? Mai târziu, am aflat că se comportase întocmai: încă de pe atunci negociase preţul, pe care îl ceruse pentru protecţia noastră.
