— Dumnezeule, milostiveşte-te de noi, i-am rugat pe Melek Taus şi grupul de îngeri, care ne decise soarta la întrunirea din toamnă. Fie-vă milă de noi. Am suferit îndeajuns.
— Amin, murmurară fetele. Dumnezeu să aibă în pază
religia noastră. Dumnezeu e martorul nostru: noi nu ne-am trădat niciodată religia.
După care ne-am legat voalurile de pe chipuri la ceafă şi ni le-am aranjat şi pe cele negre, care ne acopereau corpul.
Acoperite din nou din cap până în picioare în materialul umed şi negru, am ieşit afară, în stradă. Evin şi cu Sila o sprijineau pe Besma, pentru ca să poată merge măcar cât de cât. Nu numai eu am avut un sentiment bizar, în timp ce ne apropiam de casa care stătea neagră şi tăcută în amurg. Doar lumina de la ferestrele ei mai răzbătea dindărătul perdelelor trase. Evin mă privi, iar eu am dat afirmativ din cap. A bătut la uşă plină de curaj. În ce mă
priveşte, am început să tremur fără să vreau, atunci când am auzit paşi în hol. Paşii unui bărbat. Îndărătul lui se afla băiatul lui cel mai mare, un adolescent. Se holbau la noi, de parcă am fi fost o delegaţie căzută de pe lună. De bună
seamă că lăsam impresia unor extratereştri. Am căzut în genunchi înaintea lor, toate, inclusiv Besma, cea cuprinsă
de febră.
— Milostivule domn, i-am spus eu bărbatului. Am ajuns la ananghie şi avem nevoie de ajutor. Viaţa noastră stă în mâinile dumneavoastră.
— Cine sunteţi? întrebă el perplex.
Mă gândisem că nu avea niciun sens să-l minţim. Era prea evident de unde veneam şi ce anume se întâmplase.
Trebuia să-i spunem adevărul.
— Am fost prizoniere şi am evadat, am mărturisit eu.
Am văzut cum bărbatul fii cuprins de panică. Sigur că
da, era prea periculos şi pentru el.
—— 197 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Şi ce treabă am eu cu asta? întrebă el fără
menajamente.
Voia să scape repede de noi.
— Avem mare nevoie de ajutorul dumneavoastră, am repetat eu. Apă, hrană…
— Asta e imposibil! zise el. De fapt, ar trebui să informez pe dată conducerea militară că sunteţi aici.
Evin îl ţintui din ochi.
— Dacă eşti om şi dacă crezi într-un Dumnezeu, ajută-ne! îl imploră ea. Dacă nu, predă-ne atunci SI-ului.
Bărbatul căzu pe gânduri. De bună seamă că apelul ei îl depăşea.
— Nu este chiar atât de simplu: soldaţii SI-ului trec mereu pe aici şi ne cer apă şi mâncare, zise el. Ce se întâmplă dacă vă văd?
Tatăl şi fiul schimbară câteva priviri pline de îndoială.
— Poate că primim vreo răsplată de la familiile lor, dacă
le ajutăm, şopti fiul.
Acest argument păru să fie decisiv.
— Da, poate, veniţi deocamdată înăuntru, decise sirianul, care se prezentă deocamdată drept Abu Yousef.
Vedem după aceea mai departe.
— Mulţumesc, am zis.
Cu toate acestea am ezitat, înainte să-i trec pragul. Omul avea un interes financiar în ce ne privea. Puteam să ne încredem cu adevărat în el? Cu siguranţă că nu era indicat să mai stăm în continuare în faţa uşii sale, unde ne putea vedea toată lumea. Pe de altă parte, prin acest pas, eram în mâinile lui. Dacă avea de gând să ne facă rău, putea să ne ia din nou prizoniere, să ne predea sau să ne vândă mai departe. Cu toate acestea, am intrat.
Din hol am simţit în nări mirosul orezului proaspăt fiert.
Ce miros minunat, bine cunoscut, mirosul de acasă!
— Ce se întâmplă? strigă soţia lui Abu Yousef din bucătărie şi îşi scoase capul prin uşă.
Se arătă mai mult decât surprinsă, văzând şase fete
—— 198 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
