Împreună cu Evin am păşit în noaptea ploioasă. Frigul, umezeala şi întunericul ne împresurară. Cu toate acestea, simţeam în sinea mea o euforie imensă: de această dată
vom reuşi, ştiam asta. Această tentativă de evadare era mai bine planificată decât toate cele pe care le încercaserăm până atunci. Pur şi simplu trebuia să reuşească.
Am alergat în grabă prin tabără. În curând, Evin şi cu mine le-am pierdut din ochi pe celelalte fete. Pentru a avea contact una cu alta, fugeam ţinându-ne de mână pe lângă
containerele în care am suferit atâta violenţă. Acestea stăteau acolo întunecate şi părăsite; şi totuşi ne inspirau chiar şi acum o teamă imensă. Fiindcă în orice clipă putea să apară un soldat dindărătul lor şi să ne oprească. Şi atunci, visul nostru s-ar fi năruit.
Am tresărit speriate când Evin răsturnă, fără să vrea, în întuneric o găleată de metal. Se rostogoli, zăngănind tare, pe asfalt. Încremeni şi trase cu urechea. Să fi auzit oare cineva ceva?
— Hai, am şoptit eu şi am tras-o energic mai departe de mână, nu te opri! Trebuie să dispărem cât mai repede cu putinţă de aici.
Ne-am furişat aplecate la o distanţă suficient de mare pe lângă hala de întruniri şi, în cele din urmă, am ajuns nevătămate la marginea aşezării de containere obţinând astfel o primă victorie. În spatele ei era o suprafaţă într-un întuneric-beznă: deşertul. Am aşteptat aici până când au ajuns şi celelalte fete, fiindcă aşa stabiliserăm. Într-adevăr, au reuşit toate să ajungă. Evin şi cu mine le-am luat pe
—— 190 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
cele mai tinere la mijloc. Ne ţineam toate de mâini, pentru ca niciuna dintre noi să nu se piardă în întuneric. Apoi am început să alergăm. Fugeam orbeşte, fără să vedem unde păşeam cu picioarele noastre goale. Nu mai simţeam umezeala şi frigul de sub tălpi.
Dintr-odată, am auzit cum începuseră câinii să latre pe undeva în apropiere. De bună seamă, oamenii SI-ului poziţionaseră animalele în afara taberei, pentru a-i atenţiona dacă veneau intruşi. Erau oare legaţi? Sau erau liberi? Se vor năpusti asupra noastră şi ne vor sfâşia în bucăţi cu colţii lor? Nu îi zăream, dar prin lătratul lor făceau un zgomot furibund. Of, mi-am spus, din cauza lor se vor alerta toate gărzile din tabără. Îşi vor da seama că
lucrurile nu sunt în regulă şi vor începe să ne vâneze.
Alergam cât de repede puteam.
Nu puteai observa niciunde vreo lumină. Dar auzeam Cum se apropie câinii. De bună seamă, erau liberi. Micuţa Besma se împiedică, dar am prins-o de braţ şi am tras-o brutal după mine, alergând mai departe. Dacă am cădea acum, ăsta ne-ar fi sfârşitul.
Alergarăm prin ploaie până când ne părăsiră puterile. Nu ştiu cât timp am fugit, dar mi se păruse o veşnicie – ceea ce, cu siguranţă că nu putea fi adevărat, fiindcă eram toate subnutrite şi într-o stare de sănătate precară. În cele din urmă am încetinit pasul forţate de împrejurări. Gâfâiam toate. Prietenele mele tuşeau şi şuierau, însă, spre norocul nostru, nu se mai auzeau câinii. Tabăra militară se afla la o oarecare distanţă îndărătul nostru. Când m-am uitat înapoi, mai puteam vedea în depărtări lumina halei de întruniri.
Într-adevăr, nu părea să ne fi urmărit cineva. Nici nu îndrăzneam să o cred. Am reuşit, oare, într-adevăr, să
scăpăm de câini şi de bărbaţi? însă acum nu era momentul să medităm la asta.
— Hai, mai departe! le-am mânat eu pe fete.
Păşeam prin întuneric. Ploaia se înteţea. Şi pentru a nu
—— 191 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
ne deplasa, din greşeală, în cerc, mergeam cu încăpăţânare într-o singură direcţie, fără să ştim încotro ne duce drumul.
În cele din urmă, am ajuns la o stradă asfaltată. Am decis să o urmăm. Însă nu mergeam pe aceasta, ci paralel cu ea: în cazul în care s-ar apropia vreun vehicul, şoferul să nu ne vadă. Din fericire, noaptea, circulaţia pe acest drum nu era intensă. Însă, ori de câte ori auzeam zgomotul vreunui motor, ne ascundeam în vegetaţia de pe marginea străzii. Veşmintele noastre negre ne ajutau să devenim una cu peisajul nocturn.
La un moment dat, am dat de un indicator pe care stătea scris Hasaka. Acum ştiam cel puţin că mergeam spre oraşul kurd. Ne-am folosit de stradă ca mijloc de orientare şi am înaintat prin ploaie alături de ea. Ude până la piele şi îngheţate, am continuat să mergem neînfricate tot mai departe întreaga noapte.
Când se lumină de ziuă, am adresat cerului o rugăciune spontană:
— Dumnezeule, ai făcut să scăpăm. Îţi mulţumesc, am şoptit cu faţa spre soare. Te rog, ajută-ne şi în continuare!
Nu-i părăsi pe copiii lui Adam la nevoie!
Pe marginea străzii începeau acum să apară case izolate.
Ceea ce era, fireşte, periculos pentru noi. Trebuia să
căutăm neapărat o ascunzătoare, înainte să fim văzute de cineva. Acum, la lumina zilei, nu ne mai puteam continua drumul.
Am găsit atunci o casă terminată la roşu, care se afla în apropierea alteia ce părea să fie locuită, de bună seamă.
Abia ce ne-am strecurat în ea, că am observat cât de epuizate eram după marşul nocturn. Din hainele noastre picura apa, dar nu aveam nimic să ne schimbăm.
Tremurând de frig şi clănţănind din dinţi, ne-am îmbrăţişat reciproc, pentru a ne încălzi cât de cât. Din păcate, nu aveam nimic de mâncat sau de băut şi trebuia urgent să ne refacem forţele după tot efortul de până atunci.
—— 192 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
În vreme ce restul fetelor se odihnea, am scos la iveală
telefonul nostru mobil. Venise clipa să-l anunţăm pe omul al cărui număr de telefon ni-l dăduse unchiul lui Evin.
Bateria era la minimum, iar din creditul cartelei abia dacă
mai rămăsese ceva. Telefonul nu va mai funcţiona mult timp. Speram să fim suficient de departe de tabără, astfel încât traficantul de persoane să ne poată prelua.
Evin mă privea în timp ce formam numărul cu degetele tremurânde. Era un moment măreţ, deoarece crezusem că
