—— 187 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Şi vă vor împuşca dacă vă prind, mă avertiză Sumeya.
— Se poate, am zis. Dar trebuie să ne asumăm acest risc. Altfel rămânem sclave pe vecie.
— Eu prefer să fiu împuşcată, se smiorcăi micuţa Besma.
— Mult noroc! şopti Reva şi mă îmbrăţişă.
Sumeya mă îmbrăţişă şi ea înainte de a ieşi.
— Asta le-o doresc şi eu lor, am zis.
După ce au plecat, le-am dezvăluit fetelor planul de evadare la care mă gândisem.
— Trebuie să ne împărţim în grupe de câte două, am zis.
Mă gândisem foarte bine la întreaga chestiune.
— De ce?
— Asta ne măreşte şansele să scăpăm. Dacă ne vor descoperi gărzile pe două dintre noi, le vor urmări pe acestea. În acest timp, celelalte vor putea să scape.
— Deci cresc şansele – însă doar pentru patru dintre noi, preciză Sila.
— Aşa-i.
Suspină.
— Nu e cam puţin?
— E mult mai inteligent decât dacă am lua-o toate şase în aceeaşi direcţie şi i-am lăsa să ne prindă pe toate, am răspuns eu. Cel puţin patru scapă.
Fetele dădură din cap aprobator.
— Aşa facem. Şi în ce direcţie o vom lua, domnule Obama? Mă gândisem şi la acest aspect. Cunoşteam destul de bine tabăra de când făcusem curăţenie, astfel încât le-am putut da prietenelor mele indicaţii concrete.
— Plecăm toate spre nord-est, am spus, fiindcă bănuiam că în acest fel vom părăsi cel mai repede teritoriul SI-ului, Dar vom merge pe rute diferite: Naşe şi Pervan trec prin dreapta halei de întruniri, Sila şi Besma prin stânga, iar Evin şi cu mine vom alege un drum de mijloc, astfel încât să fim cât mai departe posibil unele de altele, în cazul în care le vor prinde pe două dintre noi. Însă hala va trebui să
—— 188 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
o evităm toate pe cât mai mult posibil, fiindcă acolo se află
în permanenţă cineva care stă de pază. De îndată ce am lăsat tabăra în urma noastră, trebuie să încercăm să ne regrupăm.
— OK, zise Evin calmă.
Însă, văzându-i cutele care-i brăzdau fruntea, am înţeles că-şi făcea mari griji dacă va funcţiona sau nu planul.
— Şi când plecăm?
Am ezitat. De fapt, mă gândisem că miezul nopţii ar fi cea mai bună variantă. Însă acum, când cel puţin doi dintre bărbaţi erau ocupaţi cu prietenele noastre, fiind astfel distraşi, se arăta un moment şi mai prielnic. În plus, tocmai începuse să plouă: picăturile răpăiau zgomotos pe acoperişul nostru. Acest zgomot avea să ne ofere un plus de protecţie. Deci nu trebuia să mai pierdem timpul.
— Cel mai bine acum, am zis, cât timp mai plouă, şi…
— Da, zise Evin, fără să-mi termin de rostit gândul. Reva şi Sumeya ne-au făcut un cadou. Deci haideţi să ne folosim de acest timp valoros.
Ne-am îmbrăcat voalurile negre şi ne-am legat baticurile în spatele capetelor, astfel încât arătam asemenea unor fantome negre. Noaptea în acele straie erai, într-adevăr, aproape invizibil, ceea ce ne convenea de minune. Nu purtam pantofi, fiindcă nu aveam decât nişte şlapi, pe care îi foloseam ca papuci de casă când făceam curat în locuinţe, însă pentru a alerga erau complet nepotriviţi. În afară de asta, am fi făcut zgomot la fiecare pas. De aceea i-am luat prevăzătoare în mâini. Marea noastră comoară, telefonul mobil, l-am legat, cu ajutorul hainelor mele, strâns de trup. Şi celelalte fete ştiau pe de rost numărul important. În cazul în care ne-am fi pierdut în timpul evadării, ele ar fi putut să-l sune pe traficantul de persoane şi să-i ceară ajutorul, cam aşa ne arăta planul.
Am desfăcut din nou sârma de la uşă, am tras la o parte rigla şi am apăsat ezitant pe clanţă. Mă întâmpină o pală
de vânt rece şi ploios. Între timp se făcuse simţitor de rece.
—— 189 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Am crăpat uşa de câteva degete şi am privit afară: după
cum bănuisem, în hala de întruniri, pe care o puteam vedea de aici, lumina încă mai ardea. Am aruncat o privire în urma mea şi m-am uitat în ochii speriaţi şi larg deschişi ai prietenelor mele, care se întrezăreau printre voalurile lor negre. Fiecare fată îşi luase de mână partenera de evadare.
— Sunteţi pregătite? le-am întrebat eu în şoaptă.
— Da, răspunseră ele.
