M-am gândit care anume ar putea fi greşeala. Am văzut din nou scrisul înaintea ochilor. Să fi încurcat vreo cifră?
— Înlocuieşte şapte cu unu, i-am zis lui Evin.
A format varianta schimbată – şi, dintr-odată, am auzit o voce atât de cunoscută.
— E acolo Khalil Aziz? Unchiul Khalil? întrebă Evin.
— Cine-i acolo?
— Aici e Evin.
— Evin! Ne-am făcut atâtea griji din cauza ta! Unde eşti?
—— 181 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Unchiule, nu avem nici baterie, nici credit pe telefon, De aceea voi vorbi foarte repede: am fost răpită împreuna cu alte şapte fete într-o tabără militară a SI-ului. Suntem prizoniere aici. Tabăra se află la aproximativ o oră de Deir al Sur, în apropierea câmpului petrolier Omar.
— Dumnezeule! O să mă ocup de asta, promise el. Voi încerca să găsesc pe cineva, care să vă ia de acolo.
— Aţi auzit, va trimite ajutoare, zise Evin după ce închisese – şi ne-am luat toate în braţe.
Pur şi simplu debordam de atâta încredere şi de speranţe care se aprinseseră din nou în noi. În sfârşit, aveam din nou contact cu lumea exterioară. În sfârşit, ştia cineva din familia noastră unde eram. În sfârşit, acum se va ocupa cineva de noi. Acum vor fi toate bine, eram noi convinse.
Aşteptările noastre legate de organizarea unei acţiuni de salvare a unchiului lui Evin ne stimulară pe toate. Ziua de după convorbirea telefonică a fost una dintre puţinele în care eu şi prietenele mele am avut un zâmbet pe buze. Nu a lipsit, într-adevăr, mult, să nu începem să cântăm în timp ce făceam curat.
De Azzad nu mai auzisem nimic de la ultima noastră
întâlnire. Probabil că încă îşi mai îngrijea rana, în care îl lovisem atât de rău. Speram să îl ţină atât de mult în şah, până când unchiul lui Evin va fi organizat totul. Dacă se grăbea, poate că nu ar mai trebui să-l revăd vreodată pe Azzad. Îmi imaginam cum venea în containerul nostru pentru a se răzbuna pe mine – însă eu evadasem deja între timp. Ha! Cu câtă plăcere i-aş fi privit chipul după aceea!
În seara următoare ne-am strâns în jurul telefonului şi am aşteptat ca unchiul lui Evin să dea de veste. Speram ca bateria să nu se termine înainte.
Într-adevăr, a sunat cândva când orele erau înaintate.
Radiam de fericire când am văzut numărul internaţional; Evin apăsă cu certitudinea victoriei tasta verde.
— Unchiule Khalil? şopti ea conspirativ.
—— 182 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Ne-am adunat toate în jurul ei, pentru ca nu cumva să
pierdem un sigur cuvânt din convorbirea telefonică.
— Cum îţi merge? întrebă Khalil Aziz.
— Bine, şi ţie? Ai noutăţi?
— Da, am vorbit între timp cu un bărbat care urmează
să vă ia.
Din tonul vocii sale am remarcat deja că nu avea veşti bune pentru noi. Evin şi celelalte fete nu o percepuseră
însă, de bună seamă. Feţele lor străluceau pline de aşteptări.
— Şi? întrebă prietena mea.
— Omul spune că locul în care vă aflaţi e prea periculos.
Chipul i se întunecă.
— Ce înseamnă asta?
— Asta înseamnă că nu poate veni acolo.
Fetele îşi cuprinseră în tăcere chipurile în mâini.
Auziserăm toate ce spusese. Şi nu ne venea să credem.
— Dar avem nevoie de ajutor, imploră Evin. Te rugăm…
— Acolo, unde sunteţi, nu poate face din păcate nimic pentru voi.
Evin nu mai spusese nimic. Plângea în tăcere.
