— Ştiu că acum eşti dezamăgită. Dar crede-mă, am stat azi toată ziua la telefon şi am încercat totul, spuse unchiul ei. Trebuie să fugiţi din tabăra militară. Omul spune că, dacă aţi fi altundeva, într-o regiune sigură, ar putea pune pe cineva să vă preia.
— Dar cum să o facem?
— Nici eu nu ştiu. Nu aveţi chiar nicio variantă?
— Nu. Containerul nostru se află în mijlocul taberei.
Unchiul lui Evin nu mai ştia ce să spună.
— Încercaţi totuşi, ne încurajă el. Ştiu că veţi reuşi. Îţi dau numărul de telefon al omului căruia să vă adresaţi, când veţi ieşi de acolo. OK?
Dictă numărul şi Evin îl repetă atentă. Eu l-am învăţul, prevăzătoare, pe de rost.
— Îmi promiţi că veţi încerca?
—— 183 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Da, zise ea tristă. Mulţumesc, unchiule Khalil.
— Îmi pare atât de rău! Aş face sincer mult mai multe pentru voi, zise el. Dar nu-mi stă în putere.
După ce Evin încheie convorbirea, în container domni o linişte mormântală. Toate eram incredibil de dezamăgite.
După ce am sperat atât de mult că vom fi salvate, nu am putut accepta prea bine vestea că nimeni nu ne va veni în ajutor. Ne simţeam abandonate de lumea exterioară.
— Cel puţin avem numărul de telefon, le-am amintit prietenelor mele, pentru a nu-şi pierde complet speranţa.
— Da, dar ce să facem cu el? întrebă Sumeya. Ştii la fel de bine ca şi noi că este imposibil să fugim de aici.
Am căzut pe gânduri. Să fie chiar imposibil? Nu exista vreo şansă să scăpăm? în orice caz, ar fi extrem de dificil: uşa din faţă a containerului şi ferestrele erau mereu închise cu grijă de către soldaţi. Problema principală era însă faptul că acel container se găsea în mijlocul taberei militare, era înconjurat din toate părţile de locuinţele soldaţilor şi încercuit de gărzi. Chiar dacă am reuşi să
evadăm din container, nu ştiam cum am putea trece de acel inel de siguranţă.
— Cu toate acestea, trebuie să încercăm, am zis eu. Aţi auzit doar ce a spus unchiul lui Evin. Singura noastră
şansă este să evadăm de aici şi să-l sunăm pe acest om.
— Dar e mult prea periculos, mă contrazise Sumeya.
Dacă o vom face, le vor aduce aici pe mamele noastre din Tal Afar!
— Ce?
Sumeya îşi lăsă capul în jos.
— Cu asta ne-au ameninţat, povesti Reva, care făcuse aceeaşi greşeală ca şi Sumeya, întrebându-şi „stăpânii” de locul în care erau ţinute familiile noastre şi le destăinuiseră
numele rudelor lor. Acum, oamenii SI-ului erau în posesia acestei informaţii şi le intimidau. Le ameninţaseră pe cele două fete că mamele lor vor fi aduse ca „schimb” pentru ele în tabăra militară, în cazul în care ar fugi.
—— 184 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
— E prea riscant, fu de părere şi Reva. Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă mi-aş nenoroci mama.
— Dar nici măcar nu ştim dacă mamele noastre sunt prizonierele lor, obiectă Evin. Poate că ne mint.
— Nu trebuie să-i credeţi, le-am sfătuit pe Reva şi pe Sumeya. Vor doar să vă descurajeze.
Cele două fete nu erau convinse.
— Şi dacă totuşi o fac? întrebă Sumeya speriată. Nu avem voie să riscăm câtuşi de puţin.
— Ba da, trebuie să riscăm! am contrazis-o.
Nu ne-am putut înţelege. La urma urmei, fiecare dintre noi va trebui să decidă cât era dispusă să rişte, am înţeles eu atunci. Însă nu mă voi lăsa intimidată de ameninţări.
Am început să mă gândesc intens cum am putea evada, în ciuda poziţiei noastre nefavorabile din punct de vedere strategic. Am inspectat întregul container, în special ferestrele şi uşile. Uşa de la capătul ultimei camere nu o foloseam în mod normal. Când m-am uitat la ea, am avut parte de o surpriză imensă: în jurul riglei cu care era închisă, era înfăşurată doar nişte sârmă, în rest nu era asigurată cu nimic altceva. Inima începu să-mi bată cu emoţie. Cum de nu o observasem până acum?
Am desfăcut sârma. După care, rigla se lăsă împinsă la o parte fără nicio problemă. Precaută, am apăsat clanţa şi am crăpat foarte puţin uşa. Am închis-o apoi repede, înainte ca vreun soldat să poată observa ceva. Nu-mi venea să cred!
— Veniţi aici! le-am strigat prietenelor mele arătându-le descoperirea mea.
Nici lor nu le venea să creadă.
— A fost deschisă tot timpul? întrebă Evin mirată.
