Apoi mama a fost lăsată să plece din spital şi noi am primit din partea conducerii taberei un container propriu.

Fiindcă acum eram consideraţi din nou o familie, puteam emite pretenţii asupra unui loc al nostru. Deşi ne era tuturor dureros de limpede că nu mai eram o familie completă, ci doar, cel puţin, un rest de familie. Când răsăritul soarelui mă găsea între mama şi fraţii mei pe treptele containerului, pentru a saluta primele lui raze, simţeam că îmi regăsisem locul în mijlocul lor. Nu mai voiam să fiu niciodată fără ei.

Însă atunci am primit o veste pe care nu o mai aşteptam, într-o zi însorită de mai, a venit Evin în fugă spre containerul nostru. Flutura prin aer hârtiile pe care le primise de la conducerea taberei.

— Farida, Farida! striga ea, am fost alese.

— Alese pentru ce?

Nu prea înţelegeam.

— Ei, pentru programul în Germania. Nu mai ştii? Am participat la el.

— Aaa, da!

Dintr-odată ştiam despre ce vorbea şi eram, sincer, puţin şocată.

— Asta înseamnă că putem pleca acum în Germania?

— Da, o să ne trimită biletele, poate chiar în această

lună. Trebuie să ne facem rost de paşapoarte cât mai repede cu putinţă.

— Dar…

— Niciun dar! zise Evin.

— Dar tocmai a venit mama!

— Farida, zise Evin şi îmi luă mâinile într-ale ei. Asta e unica noastră şansă. În Germania putem avea o viaţă

liniştită. Acolo e pace. Oamenii ar da orice să ajungă acolo.

Avem datoria morală faţă de familiile noastre să profităm de această şansă.

Am căzut pe gânduri. Ce anume înţelegea prietena mea

—— 227 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

prin „datorie”? Nu-mi puteam imagina că familia mea va găsi că e bine să plec şi s-o las în urmă. Seara am vorbit despre asta cu fratele meu Serhad şi cu mama. Aproape că

îmi era ruşine să-i prezint mamei propunerea. Mă temeam că o va întrista. Dar ea a reacţionat incredibil de stăpână

pe situaţie.

— În Kocho nu mai avem un viitor, zise ea. Cum să mai trăim acolo după toate cele întâmplate? Nu ne vom mai simţi acolo niciodată în siguranţă.

— În Germania am înţeles că viaţa e mai bună, confirmă

Serhad. Toţi prietenii mei visau să emigreze acolo. Câţiva dintre ei au plătit mulţi bani şi au întreprins o călătorie în care şi-au riscat viaţa, doar pentru a ajunge acolo. Dacă ţi s-a oferit acum ocazia, nu ai voie să refuzi.

M-au dat peste cap.

— Şi cu voi cum rămâne?

— Ei, vom veni după tine, zise Serhad, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. Nu va dura mult.

Mama dădu aprobator din cap.

— Da, Farida, foloseşte-te de această şansă, mă încurajă

ea. Poţi începe o nouă viaţă acolo.

Mă privi insistent.

— Aici nu o mai poţi lua de la capăt, asta o ştii. Oamenii sunt prea închistaţi în vechile tipare, iar cu musulmanii nu vom cădea niciodată la pace.

Simţeam nesiguranţa care se strecura în mintea mea. Să

fie adevărat ceea ce spunea? încerca într-adevăr să mă

convingă să-mi părăsesc pentru totdeauna familia, patria şi locul în care se întâlneau toamna cei şapte îngeri?

— Mă sfătuieşti cu adevărat să plec? am vrut să mă

asigur.

— Da, asta te sfătuiesc să faci, Farida. Te sfătuiesc pe tine, pe Evin şi pe toate fetele care au fost în prizonierat.

Am privit în pământ. Mama vorbea despre stigmatul nostru. Aici, în Irak, vom fi mereu urmărite de el.

— Poate că aş termina şcoala în Germania, mi-am zis cu

—— 228 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

voce tare şi aş putea apoi să studiez matematica…

— Du-te, zise mama hotărâtă. Dumnezeu şi-a pus mâna asupra ta şi te-a ocrotit, aşa cum te-a ocrotit mereu.

—— 229 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

Epilog